Tăcerea

(Sursa foto: internet)

Nici nu mai ştiu dacă ne cunoaştem eu şi cu tine.
Poate doar odată, demult ni s-au ciocnit plânsurile sau e o simplă părere din trecut.
Ne privim în mijlocul singurătăţii noastre şi nu recunoaştem nimic din noi două.
Eu te revăd. Alergam la tine în braţe visând la tine. Tu nu mă vedeai nici atunci.
Acum eşti albită, iar sufletul ţi-a prins cataractă.
Mă bucur însă că mai aude din când în când lacrima ce ţi se prelinge pe palme.
De dor culeg amintiri înfăşurate în ridurile timpului.
Mi-au încărunţit secundele şi câteva fire de păr, dar anii noştri m-au uitat.
Un gând fugar se furişează peste tâmpla ta căruntă...speram să fiu..., dar nu, nu sunt eu.
Când am fost mică trebuia să cresc...gândurile nu mă îmbrăţişau.
Învăţam numai reguli pentru a creşte mare.
Reguli într-o lume fără reguli.
Trebuia mereu să uit. Să nu zâmbesc prea des şi să ţin umerii drepţi.
I-am ţinut...! Dar nu mi-ai spus nimic despre suflet.
Nu-i nimic! Indiferent cum era sufletul meu...umerii i-am ţinut mereu drepţi şi da...privirea sus.
Acum sunt mare şi pot să merg singură. Da...
Mă gândeam uneori aşa că eu puteam să merg sprijinindu-te.
Nu doream decât să fiu toiagul bătrâneţii tale. Dar...era doar un gând!
La capătul lui ecoul se loveşte de tăcere. Atât ne-a mai rămas...mamă! Tăcerea!

Am crezut că poate am să învăţ de la tine să zbor...am învăţat doar să nu visez la aripi...