Ne revedem de mâine în două săptămâni...

Deoarece soarele nu a uitat niciodată să apară după ploaie, chiar dacă uneori a apărut după multă vreme de ploaie..., de la o vreme şi-a arătat razele firave şi la fereastra sufletului meu. Niciodată nu mi-a fost teamă să sper şi să lupt pentru că asta am făcut mereu. Mi-am fost asemeni unui melc. Mi-am luat viaţa în spate ca pe o cochilie în care mi-am aşezat frumos toate bucuriile, amintirile, tristeţile, eşecurile, urcuşurile, coborâşurile şi...am continuat să merg. Trebuia să merg pentru a nu uita cum este! Când te opreşti prea multă vreme în tine, uiţi că mai poţi face paşi uriaşi, că poţi urca sau poţi alerga. Ai impresia că doar statul pe loc ajută şi...nu e aşa. Statul pe loc e ca şi cum te-ai opri în faţa unei fete morgana care îţi zâmbeşte şi te învăluie în vise, în speranţe sau în tristeţi până îţi ucide spiritul.

Eu mi-am pierdut odată spiritul într-un loc unde am crezut că voi învăţa să zbor, să mă bucur, să îmbătrânesc frumos. O vreme nu am înţeles de ce şi mi-am asumat toată responsabilitatea, dar...în doi greşelile şi reuşitele sunt de ambele părţi. Nu există niciodată unul...de aia există magia cifrei doi...şi din acest motiv există şi invincibilitatea ei când e să fie!
După ce m-am regăsit m-am bucurat nespus să mă revăd. Avându-mă din nou alături ştiam că poate să fie bine din nou. Şi a fost.
Am învăţat din nou lecţia încrederii, a necondiţionării, a zâmbetului senin, a locurilor ce aveau să devină "acasă", a oamenilor şi omeniei!

Pentru că în lume există încă oameni şi omenie soarele nu cunoaşte doar apusul şi nu uită niciodată să se arate după nori...să strălucească şi să ne umple sufletele cu credinţa că lumea asta încă nu este pierdută şi nici bătălia pentru mai bine, mai bun, mai frumos!

Iar eu..., pentru o vreme mă întorc acasă...în locul care m-a primit cu o toamnă de basm, cu un soare senin şi frumos, cu oameni calzi şi senini care îţi pot încărca sufletul de energie, de putere, de imposibil ce devine posibil...în locul de unde nu vreau să mai plec niciodată...pentru că aşa cum este este casa mea, oraşul meu minune, locul unde cu puţin zâmbet de la Dumnezeu pot să zbor!

 (Sursa: oasis site)

 (Sursa foto imagine unu: )

 Cum spuneam multora care nu pot înţelege ce iubesc eu la Focşani...frumuseţea oamenilor şi a locurilor stă în ochii celui care le priveşte, în sufletul său, iar eu privesc totul prin prisma faptului că lucuruile simple sunt cele care dau strălucire unei vieţi...: zâmebtul unui copil, o păpădie într-un parc, datul în leagăn cu fetiţa mea, un castan bătrân cu ramuri umbroase, o bancă sfredelită de timp în lumina unui felinar, glasul vecinei de sus care vorbeşte la telefon cu băiatul plecat în străinătate, lătratul unui câine, salutul de la balcon al doameni de vis-a-vis, o biserică de lemn înconjurată de trandfiri şi frumuseţe, o trâmbiţă de fanfară, o plimbare de seară în ţârâitul greierilor şi lăcustelor, o cafea pe care să o sorbi încet privind stelele în timp ce din cameră auzi respiraţia celor dragi, un fum ce iasă dintr-un coş de furnal, covrigii pe care îi cumperi în fiecare zi când mergi în parc, ochii vânzătoarei care devine o parte din viaţa ta, paşii săriţi ca un şotron pe dalele de la alee ca să râdă cea mică, primii paşi ai ei într-un parc, o stradă pe care o parcurgi ca şi un ritual când mergi la piaţă şi îi cunoşti fiecare grădină cu flori....şi ar mai fi.

Cred că fiecare ar trebui să privim astfel un oraş, iar dacă imaginea pe care ne-o redă sufletul după fotografierea lui nu ne oferă astfel de imagini, atunci, categoric nu aparţinem acelui loc şi nici el nu ne parţine nouă!

(Sursa ultimelor două fotografii: netlog)

Aţi privit vreodată aşa locul pe care îl numiţi..."acasă"?