mi-au secat toate fântânile Doamne!
oare Cerul Tău uită să mai plouă şi peste sufletul meu?
nu mai am nici un izvor pe dinăuntru de mine
să mă ajute să-mi răcoresc rănile şi urletele,
iar când mă întorc pe faţă să-mi atingă cineva carnea vie
viaţa mă pierde, ei fug...
din ochi îmi curg acum doar mirări triste şi întrebări,
tot pământul l-am adunat cu mâinile sub genunchi
şi râcâi în el cu sânge, cu mătănii şi buze
mă port deja sub unghii şi în dinţi...
din gură scuip tăceri şi ţipete mute...nu mă mai pot rosti,
DAR,
nu mă aude nimeni de aici...din mormântul cu oameni
toţi sunt prea grăbiţi să moară în timp ce sunt vii încă,
iar tăcerea lor nu-mi este decât o altă lumânare
pe-un parastas prea timpuriu...unul între două clipe frânte
până şi Tu Doamne m-ai uitat..., iar Tu nu uiţi pe nimeni!!!
8 comentarii:
M-au trecut fiori. Patrunzatoare cuvinte... dar Dumnezeu nu uita, Sandrina mea, ai incredere! >:d<
Cata disperare simt dincolo de cuvintele tale...Lady...tu ai spus odata ca viata aranjeaza lucrurile asa cum vrea ea...chiar daca nu atunci cand asteptam si speram noi...ai incredere , chiar daca este greu ...va fi bine , vei reusi , sunt convinsa de acest lucru...esti un om deosebit , bun ..Dumnezeu isi va pleca ochii...eu te astept cu mare drag si imi lipsesti mult .
mi-a fost asa de dor de postarile tale incat accept si tristetea din asta!
Crengu..., probabil că ai dreptate, dar mă simt atât de strânsă între Cer şi Pământ încât nu mai pot respira, iar Dumnezeu nu mai îmi stă pe umăr... Am obosit, chiar am obosit...
Te îmbrăţişez şi eu şi...te iubesc draga mea!
One...aşa este...nu sustrag ce am spus şi vă las aripile vouă...exact aşa cum vi le-am pus la momentul în care aţi simţit că puteţi să vă prăbuşiţi în gol. Cred în ce spun, doar că eu la acest moment nu mă pot agăţa de aceste cuvinte. Pur şi simplu mă simt fără vlagă. Clachez în acest ritm...şi mi-e gol, rece, trist, iar asta este deosebit de dureros!
Mă bucur pentru căldura ce o simt dincolo de cuvinte şi îmi permit să primesc fiecare dor de al tău. Mulţumesc!
Cătă...tu habar nu ai ce dor mi-e mie de tine :) şi sunt la doi paşi. Tristeţea mea... am scris cândva, demult o poezie...aveam vreo 12-13 ani şi a fost premiată, iar acolo erau nişte versuri:
"lumina îmi este doar o haină pe care o îmbrac şi de care mă dezbrac nopţile,
dragostea şi zâmbetul sunt doar petale trecătoare...
niciodată nu-mi rămân
poate doar amintirea miresmei în seri târzii, târzii
singura care nu se dezlipeşte de mine
ca o gheară înfiptă în carne şi suflet
e ea,...tristeţea
nu e nimic însă, m-am obişnuit cu ea
ca şi cu gustul amar al cafelei în dimineţile roşiatice
despre care se spune că se deschide cu oameni ce nu ne mai sunt..."
Aşa îţi spun şi ţie Cătă... nu e nimic această tristeţe...ea s-a născut odată cu mine şi se pare că mă iubeşte.
Chiar ţi-a fost...dor?
Stiu ca sunt tipete de durere sufleteasca dar mai stiu cat esti de puternica si ca nu pleci capul niciodata in fata greutatilor.Asta imi da o doza de optimism.
Mi-e f dor de tine, sis, mi-e ingrozitor de dor de ingerica mea si de adancul ochilor ei.
Va iubesc mult si astept cu nerabdare sa ne revedem .
Ramona,si eu am crezut la fel acum ceva timp...dar nu Dumnezeu uita de noi,ci noi uitam de el !
uneori e prea greu...stiu!
Trimiteți un comentariu