La o cafea cu Dumnezeu...

Îmi amintesc că dintotdeauna eu şi Dumnezeu am purtat conversaţii lungi şi ciudate, ne-am ciondrănit şi am privit multe nopţi împreună. Ne arătam reciproc câte o stea licurici...cum le spun eu şi ne prefăceam că desenăm luna. Alteori, mă certam cu EL şi vroiam să nu îl mai văd, dar EL stătea alături şi asemeni unui prieten bun care mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu...aştepta să îmi treacă sau îmi dădea bobârnace până nu mai rezistam să stau aşa încruntată în mine şi începeam să râd.
Nu cred că a fost vreo clipă de răgaz în noapte în care să nu vorbesc cu EL. Îmi făceam cafeaua, mă aşezam pe scaun în balcon privind noaptea şi stelele şi zâmbeam:

- Haide Doamne, zău aşa...după atâta vreme tot mai trebuie să te invit? E o noapte frumoasă...ai făcut ceva atât, atât de frumos... aş spune uneori că e mai reuşită creaţia cu Universul decât cea cu noi :).

Probabil unii nu vă închipuiţi că El poate fi aşa. Probabil că majoritatea îl văd autoritar şi lipsit de zâmbet... , probabil că mulţi cunosc un Dumnezeu care nu ne vizitează, nu ne vorbeşte, nu ne ciufuleşte...este unul grav şi protocolar. Eu una nu îl văd aşa, dar nici nu sunt eu aceea care l-am creat. Eu îl văd ca pe un părinte care ne e prieten, care ştie să facă o glumă, ... nu, nu e blasfemie.

Blasfemie e să credem că Dumnezeu care ne-a creat pe noi şi ştie totul despre noi, despre spiritul şi sufletul nostru...nu ştie ce jargoane sau înjurături sau glume spunem noi. A nega un adevăr este blasfemie...eu aşa cred!

Doamne Doamne zâmbeşte şi mă ciufuleşte de cele mai multe ori. Mă mângâie pe creştet şi nu lipseşte niciodată de acolo. E mereu acolo, chiar şi în clipele în care mi-aş dori să fie în altă parte pentru că nu îi înţeleg acţiunile. Seara aceea a fost puţin altfel, iar asta nu pentru că eram tristă ci pentru că oarecum mi-am înţeles tristeţea. Dumnezeu s-a aşezat alături şi mi-a răspuns:

- Să înţeleg că azi ai făcut o cafea mai amară ca de obicei? Ştii că nu îmi place cafeaua...
-Nu e amară. Am pus zahăr atât cât mi-am pus mie... Nu am ştiut că nu îţi place cafeaua...ai servit-o de fiecare dată...
- Nu m-ai întrebat niciodată dacă îmi place...ai presupus doar că îmi place.
- Da, presupun că aşa facem noi oamenii când băgăm pe gât altora tot felul de porcării şi apoi ne simţim ofensaţi că nu servesc sau servesc cu noduri în gât...Şi apoi, tu ai lăsat-o pe pământ. Nu e vina mea că Tu laşi pe pământ ce nu îţi place...

- Lasă, ştii ceva? M-am obişnuit cu această cafea...de atâţia ani... Doar acum ai timp să-ţi vorbeşti şi să te asculţi. Oricum, dacă o mai îndulceşti aşa o să îndulceşti şi diabetul...
- Viaţa vroiam să o îndulcesc...şi apoi TU nu ai probleme cu glicemia.
- Poate o să ai tu de atâta zahăr...
- Poate că nu sau poate că da, am spus eu zâmbind pe sub mustaţă. Le dregi TU pe toate...cumva. Numai noi le stricăm...


Doamne Doamne zâmbi şi EL. Eu una sunt imposibilă. Nu cred în nimic ce nu se poate schimba şi nu cred în coincidenţe. Nimic nu e întâmplător în viaţă...totul trebuie să aibă un rol în transformarea noastră, în formarea noastră, în viaţa noastră. Eu nu cred în răutate în stare pură, în egoism cinic...deşi m-am ciocnit de oameni care îmi păreau a nu avea nimic bun în ei, dar apoi când i-am reprivit nu am putut să nu constat că dacă în mine există Dumnezeu, trebuie să existe şi în ei, iar dacă există...trebuie că au lumina, doar că nu sunt ei în stare să găsească sclipirea din ei.

- Doamne, mă întreb uneori de ce mă iubeşti? De ce insisţi să îmi fi alături chiar dacă uneori nici eu nu mă recunosc în omul care sunt...
- Păi...nu pot să nu te iubesc. Eşti copila MEA, eşti creaţia MEA, eşti bucată din MINE, eşti EU. Te-am iubit atâţia eoni când ai fost alături cu MINE şi în MINE şi să nu te iubesc acum doar pentru că ai ales şi uneori te rătăceşti? Ce părinte aş fi? Tocmai acum trebuie să te iubesc cel mai mult...
- De ce?
- Pentru că acum tu te iubeşti cel mai puţin...
- Da...

Am sorbit din cafea şi am răsuflat uşurată. Dumnezeu ne ţine atâta vreme în palma Sa, în carnea Sa, în sufletul SĂU..., ne învaţă atât de multe, iar apoi, când noi alegem...ne lasă liberul arbitru şi ne trimite în lume. Nu ştiu dacă El ne alege viaţa, oamenii, conjuncturile sau noi. Ştiu doar că e mereu lângă noi şi ne ajută să ţinem pensula în mână şi să folosim cromatica bună, dar dacă noi nu o facem şi nu vrem ca EL să ne arate...nu ne forţează. Asta îmi place la Dumnezeu...

Sunt oameni care îl văd rău, îl văd că pedepseşte...eu nu cred asta. Dacă ar fi aşa, ar fi un părinte rău, ar fi monstruos. Eu nu cred nici măcar în ideea că Dumnezeu vrea să ne fie frică de EL. Se bate cap în cap cu ideea că Dumnezeu e BINELE, ADEVĂRUL ŞI LUMINA, BUNĂTATEA PURĂ! Cum poate cineva care ia o bucată din EL şi îi dă viaţă, îl lasă să îşi aleagă calea...să fie apoi răzbunător că acea bucată a ales, greşeşte şi uneori e...altceva decât şi-au dorit amândoi?

Şi...totuşi, sunt oameni care sunt supăraţi pe EL pentru că nu le ascultă rugăciunile, dar câţi au spus o mulţumire din suflet, câţi cred cu adevărat în EL, câţi pot să îşi închipuie cum e să ştii că ai renunţat la bucăţi din tine de dragul lor, iar acum, când acestea au viaţă, sunt fiinţe...se întorc împotriva ta, te urăsc, te reneagă, te uită...

Şi totuşi...El nu ne uită niciodată... Eu cred că noi nu suntem pregătiţi să-L primim în noi şi la noi aşa cum se cuvine. Poate uneori nu ştim că este cu noi, poate alteori nu este ce ne aşteptăm să fie, poate uneori nici măcar nu ştim să-L vedem...nu? Cine s-ar aştepta la un Dumnezeu care bea cafea noaptea cu noi şi dă bobârnace? Nu ştiu...eu?

Da, Dumnezeu vine să stea la o cafea cu mine, pentru că atunci îmi găsesc clipe de răgaz şi sinceritate în care pot să îmi trasez planuri, pot să îmi conturez gânduri şi pot fi atât de sinceră cu mine încât socotesc că e momentul potrivit să îi spun şi LUI ce mă doare, ce mi-aş dori sau să ÎI spun că ÎL IUBESC, doar că uneori...nu ştiu să o spun pe tonul cel mai potrivit...

Voi cum vă beţi cafeaua cu Dumnezeu?

 Am citit de curând o carte pe care am primit-o de ziua mea..."Conversaţie cu Dumnezeu" de Neale Donald Walsch. Scriitorul, pretinde că el chiar a vorbit cu Dumnezeu. Nu ştiu dacă a vorbit, nu ştiu dacă e doar o carte foarte, foarte reuşită, dar nu voi fi eu aceea care să eticheteze şi să se îndoiească. Totuşi, ceea ce m-a ţinut asupra cărţii a fost felul natural în care a decurs discuţia, răspunsurile foarte înţelepte şi căldura care emană dincolo de carte, de cuvinte. E ca şi cum acea carte ţi-ar răspunde şi ţie la unele întrebări şi te trezeşti zâmbind singur.

Apoi, am zâmbit la ideea că nu sunt doar eu cea care îi spune bancuri la Dumnezeu, iar EL le gustă :).

Dacă doriţi să vă faceţi o idee despre carte, o găsiţi AICI...

" Intrigat, I-am cerut lui Dumnezeu să-mi dea mai multe
detalii. Iată ce a spus Dumnezeu:

În primul rând, să schimbăm cuvântul a vorbi cu acomunica. Este un cuvânt mai bun, mai plin, mai potrivit. Când încercăm să vorbim unul cu celălalt - Eu cu tine, tu cu Mine - suntem imediat constrânşi de incredibila limitare a cuvintelor. Din acest motiv, Eu nu comunic numai prin cuvinte. De fapt, o fac rareori. Cea mai obişnuită formă prin care Eu comunic o reprezintăsentimentele .
Sentimentul este limbajul sufletului.

Dacă vrei să ştii ce adevăr găseşti tu într-o anumită situaţie, gândeşte-te cesimţi faţă de ea. Sentimentele sunt uneori greu de descoperit - şi adesea chiar şi mai greu de recunoscut. Cu toate acestea, cele mai ascunse şi mai profunde sentimente reprezintă cel mai mare adevăr.
Secretul este să ajungi la aceste sentimente.
Am să-ţi arăt cum. Iarăşi. Dacă vrei.


 I-am spus lui Dumnezeu că vroiam cu adevărat, dar că, în acest moment, dorinţa mea cea mai mare era să primesc un răspuns complet şi detaliat la prima mea întrebare. Iată ce mi-a spus Dumnezeu:

Eu comunic şi pringând. Gândul şi sentimentele nu sunt acelaşi lucru, deşi ele pot apărea în acelaşi timp. Când comunic prin gând, folosesc adesea imagini vizuale. Din acest motiv, gândurile sunt mai eficiente ca unelte de comunicare decât cuvintele simple.

Pe lângă sentimente şi gânduri, folosesc ca un important mijloc de comunicare vehiculul experienţe i. Şi în cele din urmă, când nu reuşesc prin sentimente, gânduri şi experienţă, folosesc cuvin t e. Cuvintele sunt cu adevărat mijlocul de comunicare cel mai puţin eficient. Ele sunt cele mai expuse la interpretări greşite şi cel mai adesea prost înţelese.
De ce? Deoarece cuvintele sunt, pur şi simplu, s u ne t e rostite careînlocuiesc sentimentele, gândurile şi
experienţa. Ele sunt simboluri, semne, embleme. Ele nu sunt Adevăr. Ele nu sunt realitatea.

Cuvintele pot să te ajute să înţelegi ceva. Experienţa îţi permite să ştii. Şi totuşi, există anumite lucruri pe care nu le poţi trăi ca experienţă. Aşa că v- am dat celelalte unelte de cunoaştere. Acestea se numesc sentimente. Şi, de asemenea, gânduri.

Suprema ironie este că voi aţi dat atât de mare importanţă Cuvântului lui Dumnezeu şi atât de puţină experienţei.

De fapt, aţi minimalizat atât de tare valoarea experienţei încât, atunci când trăiţi oexperienţă legată de Dumnezeu şi care diferă de ceea ce aţi auzit despre Dumnezeu, în mod automat abandonaţi experienţa şi luaţi
de bune cuvintele, când ar trebui să fie exact invers. Experienţa şi sentimentele voastre reprezintă ceea
ce voi ştiţi faptic şi intuitiv despre acel lucru.

Cuvintele  încearcă doar să simbolizeze ceea ce ştiţi şi adesea
pot să producă confuzie.

Acestea sunt deci uneltele cu care Eu comunic; totuşi, ele nu sunt metode, pentru că nu toate sentimentele, nu toate gândurile, nu toată experienţa şi nu toate cuvintele sunt de la Mine.

Multe cuvinte au fost rostite în numele Meu. Multe gânduri şi multe sentimente au fost sponsorizate de cauze care nu erau creaţia Mea directă. Multe experienţe rezultă din toate acestea.

.....

 Viaţa (cum o numiţi voi) este o ocazie să cunoaşteţi
ca experienţă ceea ce deja cunoaşteţi sub formăde
concept. Nu este nevoie să învăţaţi nimicca să faceţi
acest lucru. Trebuie, pur şi simplu, să vă amintiţi ceea
ce ştiţi deja şi să acţionaţi în consecinţă.

......

 Începe prin a sta liniştit. Linişteşte lumea exterioară, astfel încât lumea ta interioară să capete vedere. Tu cauţi privirea interioară pe care nu o poţi avea cât timp eşti atât de profund implicat în realitatea exterioară. Caută deci să intri în tine cât mai mult cu putinţă. Şi, când nu intri în tine, vino di n tine atunci când te ocupi de lumea exterioară.
Aminteşte-ţi următoarea axiomă:
Dacă nu intri înăuntrul tău, rămâi pe dinafară.
Pune pe cineva să repete fraza, în aşa fel încât ea să
se refere la tine:

Dacă nu intru
înăuntrul meu,
rămân
pe dinafară.

Tu ai rămas pe dinafară toată viaţa ta, dar nu trebuie să fie aşa şi niciodată nu a trebuit. Nu există nimic ce tu nu poţi să fii, nu există nimic ceea ce tu nu poţi să faci. Nu există nimic ceea ce tu nu poţi să ai ..."Conversaţie cu Dumnezeu" de Neale Donald Walsch"