(Sursa foto: internet)
Iubea Luna. Își dorea mereu să ajungă la ea. A construit odată o scară. Dar nu i-a ajuns. Astfel că, micuța Suflețica, și-a pus o dorință. Să construiască un lasou din gândurile ei și să tragă Luna către ea. Zis și făcut. A țesut gânduri și gânduri. Unul de altul. Unul în altul. Le-a prins între ele cu lacrimi, speranțe și bucăți de suflet. Până a fost gata. Apoi, a urcat pe vârful casei și a așteptat. A așteptat să iasă Luna. Era chiar deasupra casei. Suflețica a aruncat lasoul înspre Lună, dar visele au prins aripi, o parte din speranțe s-au risipit, iar lacrimile au devenit o ploaie sărată și caldă. Dezamăgită și înfrântă, ea s-a așezat jos și a oftat. În clipa aceea, Luna s-a apropiat de ea. Ca niciodată, Luna a privit în jos și a zâmbit. A lăsat în jos o rază și i-a mângâiat chipul și creștetul. I-a pus o stea în frunte și una în suflet. Să îi lumineze mereu drumul către Suflețel. Luna știa de ce vroia Suflețica să o atingă. Vroia doar să îi spună lui Suflețel: "Noapte bună!" și să o sărute pe frunte pe partea lui de Lună. S-a aplecat, iar Suflețica a sărutat-o cu drag.
"Noapte bună, Suflețel! Steaua din sufletul meu va străluci atâta timp cât noi doi vom crede unul în altul. Când unul din noi nu mai crede, ea se va stinge. Și eu la fel. Strălucește, dragul meu, iar eu voi trăi!"
Suflețel a tresărit, steaua din inima lui a lic[rit din nou, iar apoi, viața și-a continuat ticăitul ca și cum ei nici nu ar fi fost vreodată. Deși, toate poveștile încep cu: "A fost odată ca niciodată..."!
Luna se ridică lăcrimând. Din acea noapte, Luna nu se mai apropie de oameni. Bucăți din ea s-au sfărâmat și au căzut. Și tot cad.Sunt lacrimile ei. Luna plânge scuturându-se de suflet peste noi! Noi vedem cratere pe Lună, dar ele sunt defapt dorințele noastre! Și noi tot le punem! Uneori, încă mai ajung la ea! Atunci, Luna se ascunde în întuneric și e eclipsă! - Ramona-Sandrina, Suflețica și partea ei de Lună
Noapte bună, copii mici și mari!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu