Viața noastră, cea de toate zilele.
Indiferent cât de multă iubire avem în
noi, ne este din ce în ce mai greu să o dăruim. Și să o primim. Ne temem
de oameni. Ne temem de sentimente. Ne temem din ce în ce mai mult de
relații.
Ne plac relațiile fără complicații, prin
telefon sau chat. Nu față în față. Resprirație în respirație. Ochi în
ochi. Responsabilitate în responsabilitate. Acestea, nu dor atât de mult
când se rup.
La urma urmei, am îmbrăcat un suflet în
cuvinte și l-am văzut doar cum am dorit noi. Poate niciodată cum a fost
el. Dar e mai accesibil așa. Și mai ușor de iubit. Este mai impersonal,
deoarece după ce închidem chatul, ne putem vedea de viața noastră. E ca
și cum ai putea da delete și accept cuiva în viața, în gândurile și trăirile tale. Atât cât vrei. Atât cât simți. Atât cât vor mușchii tăi. Cardiaci sau restul.
Cuvintele însă, nu ne țin de
singurătate. Nu ne țin de frig noaptea când ajungem acasă. Nu ne țin de
mână când suntem bolnavi. Nu ne privesc în ochi. Nu se plimbă cu noi
prin parc, pe malul mării. Ne dăruiesc aproape totul, dar ne lasă atât
de goi. Ca o Fata Morgana: o simți că e acolo, o vezi oarecum, dar nu o
vei avea niciodată. Va fi mereu o himeră dulce, frumoasă, care va naște
în tine roiuri de emoții, dar atât.
Bineînțeles că poți trăi și astfel o
viață întreagă, dar viața înseamnă mult mai mult. Înseamnă să poți să te
scalzi în privirea cuiva, să îl poți alinta, să vă certați, să vă
împăcați, să poți clădi, să poți avea copii, să poți avea o familie. Să
poți sta seara pe terasă și să privești în aceiași direcție. Mână în
mână. Să simți căldura palmelor cuiva cuib ție, nu doar să îți induci o
stare! Să râzi, să te bucuri și să îți împarți viața cu cineva. Să fii
și să devii martorul vieții și sufletului cuiva. Și viceversa.
Viața înseamnă să înveți să dăruiești,
să faci compromisuri, să clădești, să primești, să trăiești înainte de
toate! Da, e mai bine în doi și în mijlocul unei familii decât singur.
Sunt multe greutăți și responsabilități, dar e mult mai frumos să
privești în urmă și să vezi cât de multe vieți, clipe și amintiri au
răsărit acolo. Și au crescut. Și au dat mlădițe.
Și totuși, oamenii aleg să devină
impersonali. Au ales să devină litere nu oameni. Au ales să transforme
viața într-un alfabet nu într-o familie. Pentru că teama de viață e mai
mare decât dorința de a trăi.
de @
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu