Bună, Baby! Nu ne-am vorbit de ceva vreme. De când te-ai lăsat tu plecat. Vorba vine. Unde să pleci? Știi foarte bine că tu ești în tot ce sunt eu, iar eu în tot ce ești tu. Ca noaptea și ziua amestecate. Ca niște culori împrăștiate peste tot de un copil. Știi, Baby? Îngerii nu pot pleca din noi. Nici noi din ei. ne stau pe umărul sufletului etern. Mi-e ciudă doar că tu nu ești înger. Nici eu. Mi-e ciudă doar că viața asta chiar ni se putea întâmpla și ai lăsat-o ratată. Dar pot trăi cu asta. Și tu. Evident, fiecare vom trăi cum știm. Ne vom linge rănile cu oamenii lângă care vom adormi, vom face dragoste și ne vom simți vinovați până în clipa în care atât de mult îi vom îmbrăca pe cei de alături în noi, încât nu vom mai ști cine sunt și ne vom ține doar noi doi în brațe. Dar noi știm. Știm că undeva la capătul acestei vieți ne vom găsi. Sau după ea. Oriunde și oricum. Pe noi ne leagă iubirea ca un cordon ombilical. Știu, știu că spun asta des, dar așa este, Baby. Eu cred că ar trebui să adormi Baby. Sunt lângă tine. Ești atât de frumos cum îți cauți locul în patul acela mare și alb. Nu vezi? Ora e demult trecută. Da, stau lângă tine și te țin de mână. Te țin, deoarece știu că și îngerii au nevoie uneori de clipele lor de liniște, iar liniștea ta sunt eu. Eu sunt locul acela din viața și sufletul tău unde tu fugi de tot, toți și toate. Nu te plouă, nu bate vântul, nu te arde soarele. Îți este doar liniște. Mereu ți-a fost și îți va fi! Vezi, Baby? Nu avem unde pleca unul de altul. Decât unde ne suntem încă dinainte de a ne naște: unul în altul. Ne aparținem, Baby! Damn! Ești ca un scai sufletesc. Unul cu care vreau să mor agățată de mine tot restul eternității! ♥~♥
