Știi iubite, mi-am dat seama în timpul acesta în care tu stai și mă aștepți, iar eu stau și te aștept, că iubirea asta nu ține pur și simplu de tine. Sau de mine. Ea ține de Dumnezeu. Și de ea. Nu noi avem în comun această iubire, ci ea ne are pe noi. Este un cuib în care amândoi, cândva, am fost un nucleu. Ne-am divizat. Fiecare în colțul lui de lume. De viață. De femei. De bărbați. De conjuncturi. Și totuși, seara, când ne așezăm în pat...știm. Știm că oricâte am avea, lângă oricine am fi, nu suntem compleți. Vom fi toată viața o inimă înjumătățită. Vom tot aștepta. Vom tot purta dorul în noi. Vom tot spera ca ușa aceasta a neantului să se deschidă și unul din noi să intre. Nu contează care. Nu contează când. Oricând se va întâmpla, va fi ca și când nu ar fi plecat niciodată. Ne vom lua în brațe, ne vom privi în ochi, ne vom zâmbi, ne vom ține de mâini, ne vom iubi și vom rămâne eterni unul altuia. Acesta este blestemul nostru. Să ne tot iubim. Să ne tot căutăm. Să ne tot așteptăm. Să nu putem fi fericiți lângă nimeni așa cum suntem unul lângă altul. Și aceasta totdată e și fericirea noastră. Să știm! Să știm că nici o altă iubire nu e ca asta! Da. Acum, pot să îți dau drumul să pleci Suflețel, fiindcă am înțeles că nu vei fi niciodată în altă parte decât lângă mine, iar eu voi fi mereu a ta! ♥~♥
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu