„Halima! Halimaa”, iar numele ei se ciocnea de toate stâncile, vârfurile și văile din zonă. Numele ei se cățăra senin pe Gebel Shellal (muntele cascadă), Gebel Shendodai, Gebel Shendib, ca să ajungă în vârful Elba, de unde, parcul părea mai mare decâ era.Mai verde,mai colorat și mai viu. Halima se înălța pe vârfuri și culegea norii cu buzele ei mici, care par să nu fi cunoscut vreodată râsetul larg. Dar Halima îl cunoștea.
În mijlocul vieții deloc ușoare a oamenilor muntelui, ea era de multe ori copil. Iubea locul acela, iar locul acela o iubea pe ea. Cel mai mult iubea să se piardă prin wadisurile (văile) din Gebel, unde putea culege ploaia și roua de pe frunzele florilor, iar uneori, simțea cum bunrița i se așează pe păr. Părea strălucitoare.
Halima nu merge la școală, dar este un copil înțelept, care pare a fi trăit 1000 de ani. Cunoaște orice operații de matematică, are noțiuni de astronomie și nu se teme că se poate pierde. Nu se teme nici măcar de animalele sălbatice. Allah o va proteja mereu, iar părinții ei au știut să o învețe supraviețuirea. Printre bucăți mici de lipie, viața a curs liniștită și frumos pentru Halima.
În ochii ei adânci și negri, poți vedea un întreg univers. Un univers cu cer, stele, lună și galaxii. Un univers cu păduri dese, copaci umbroși și zile senine, azurii precum inima ei minunată! Halima va crește o tânără minunată, căreia nu îi va fi teamă să înfrunte nimic în viață și care va ști asemeni mamei, bunicii și tuturor femeilor Bishari să transforme țesăturile în case, iar casele într-un cămin plin de căldură, iubire și înțelepciune.
Poate nu se scrie despre femeile beduin multe cărți. Poate nu le vedem atât de des cum ne-am dori. Și mai mult ca sigur că nu toți ajungem să trăim printre ele, să le ascultăm poveștile și să învățăm să frământăm pâine, dar vreau să știți că în spatele privirii lor ascuțite și adânci, în spatele trăsăturilor lor aspre uneori, locuiesc femei calde, bune ca pîinea caldă, cu vise și visuri despre iubire (în toate formele ei), despre libertate. Se ascund femei fine, delicate pe alocuri și fragile, care plâng, râd și se bucură ca niște copii mici de orice gest prietenesc sau de bunătate. Femei care știu încopi case, dar și destine!
„Halima! Halimaaaa!”, iar numele ei, literă după literă aleargă peste crestele din Gebel Elba, iar ea, le urmează precum flroile de colț. Pentru mine, Halima este Floarea de nu mă uita!
(Poveștile deșertului, Ramona Sandrina)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu