La pas prin Vrancea ! - Rezervatia naturala Focul viu de la Andreiaşu de Jos

(Sursa Foto: Realitati Inchipuite)

Rezervatia naturala Focul Viu de la Andreiaşu de Jos a fost infiintata prin Legea 5/2000 si este situata pe versantul drept al Milcovului în spaţiul localităţii Andreiaşu de Jos, ocupând un sector al versantului nordic al Culmii Titila, afectat pe o arie extinsă de alunecari de teren active. Structura geologică este marcată de falia Caşin - Bisoca, prin ale carei fracturiprofunde hidrocarburile gazoase ies la suprafaţă şi se aprind spontan, cu flăcări înalte pâna la 30 cm, Debitul emanaţiilor de gaze este influenţat idirect de nivelul precipitaţiilor atmosferice, gazele naturale intersectând pânze de ape freatică, pe care o antrenează in drumul lor spre suprafaţă. In zona punctelor cu emanatii de hidrocarburi s-a amenajat o infrastructura de vizitare

Cai de acces
Drumul judeţean Dj 205 A, Focşani – Andreiaşu de Jos care urmăreşte albia Râului Milcov, în continuarea căruia se afla drumul comunal Andreiaşu de Jos - Andreiaşu de Sus.

Limita de nord:
se suprapune unui sector al vaii Milcovului situat in sudul localitatii Andreiaşu de Jos urmand in continuare limita fondului forestier, pana la drumul local dintre Andreiasu de Jos si Andreiasu de Sus.

Limita de est
se desfasoara in lungul drumului forestier local.

Limita de sud
se desfasoara la limita nordica a localitatii Andreiasu de Sus de la drumul local pana la albia unui organism torential .

Limita de vest
se desfasoara intre albia unui torent şi continuă către nord – vest până în albia Milcovului.

AICI puteti viziona un clip de la Focul Viu

Asociatii care sustin ariile Vrancei sunt:

Asociatia pentru Conservarea Diversitatii Biologice

Asociatia Pentru Dezvoltarea Durabila "Focul Viu"

Salut Atitudinea si simtul Responsabilitatii Durabile!

De la mine pentru voi - Poveste cu pădure şi prieteni

Aşa cum i-am spus nu demult unui prieten bun, mereu mi-am închipuit că sunt un elf şi m-am născut într-o pădure bătrână şi umbroasă, unde copacii îşi vorbesc, iar animalele trăiesc nestingherite, unde basmele sunt încă tinere, iar eu locuiesc într-o scorbură magică înconjurată de ape şi timp bătrân, bătrân…

Uneori, vântul de miazăzi îmi aduce veşti de pe tărâmuri uitate, iar eu cânt şi dansez pe muşchi verde de arbore vorbitor, iar el îşi râde-n barbă de bucurie şi reânvie o bucată de visare în sufletul unui om mare.

Alteori, când mă trezesc în mijlocul unei lumi parcă înghesuită într-o cutie de conservă...fără aer. fără oprire, fără râsete, fără bucurii...doar grăbită şi nepăsătoare, încerc să visez şi să mă pierd în gânguritul unui copil care poate da viaţă poveştilor.

Acest prieten, locuieşte la o aruncătură de peniţă fermecată mai departe, într-o căsuţă împletită din gânduri şi cuvinte frumoase...

Uneori, de pe pervazul ferestrei sale se revarsă câte o liană ţesută din fire strălucitoare îmbibate în praf de stele, iar eu o apuc şi o continui în gândul meu, pentru că îmi place să mă joc cu ideile şi cuvintele, pentru că îmi place să ţes poveşti şi să văd cum se naşte câte o magie între pleoape de copii mari.
Alteori, din căsuţa lui frumoasă ţâşnesc vise şi licorni sălbatici ce nechează cer senin şi ape cristaline.
Iar...în alte dăţi, copacul în care se află căsuţa sa, plânge tăcere, întrebări şi frustrare, iar din lacrimile lui, cresc noptiţe.

Aţi văzut vreodată o noptiţă?

Doar în poveşti poţi găsi o floare mai fragilă sau în tristeţile lui. (Oare cine e? :D)

Un alt prieten, care se află la o aruncătură de rouă de barba arborelui vorbitor, naşte curcubee magice într-un ochi fermecat de aparat.
Vrăjitorii spun că el este cel mai bun dintre toţi, pentru că el este singurul care a făcut aparatul să simtă, iar fotografia să trăiască...
Şi...a mai făcut ceva! A plăsmuit din dragoste şi magie, împreună cu draga sa, un Prinţ Albastru, o Găluşcă mică şi minunată, care în fiecare zi ne arată cum creşte de frumos,i cum transformă privirile pierdute în zâmbete, strălucire şi zbor de zână proaspăt născută!
(Oare cine e? :D)

O prietenă dragă, care e la distanţă de o visare, locuieşte pe o planetă albastră, plânge albastru, râde albastru şi are o fetiţă Maya...albastră şi frumoasă.
Despre ea, zânele spun că ar fi o sirenă...care plânge cuvinte fermecate ... aşa cum nimeni alta nu ar putea să le plângă. (Oare cine e? :D)

Dincolo de dincolo, sau mai bine spus la un răsărit frumos distanţă de curcubee şi de fata albastră, se află povestea fără de sfârşit a unui prieten care întinde oceane de cuvinte şi ţine pe palme ţipetele şoimilor.
El ştie să facă timpul să rămână şi-l desenează în tablouri perfecte care nu au nevoie decât de tăcere frumoasă. (Oare cine e? :D)

La o cărare verde depărtare de scorbura mea, într-un cuib făcut din cuvinte flori, trăieşte o fată măiastră, cu suflet cald şi vorbă dulce. De la ea putem învăţa cum tăcerea iubeşte, zâmbeşte, trăieşte...ea este fata ce a îmblânzit tăcerea.
Tăcerea s-a transformat într-o salcie cu ramuri albe ce desenează în ape şi pe nori un balet al literelor. (Oare cine e? :D)

În pădurea mea, unde vântul stă tolănit şi toarce poveşti sîsîite..., iar bufniţele se sperie şi de umbra lor...veţi mai cunoaşte câteva suflete frumoase...

dacă am fi o poveste

(Sursa: Internet)

câte anotimpuri cărunte au căzut peste noi şi câtă viaţă ruginie
câte cuiburi goale au rămas în copacii noştri bătrâni iubite
şi cât de verde ştii să-mi rămâi
sub fereastra sufletului unde nici vântul nu mai adie ca altădată

dacă am fi o poveste,
am începe atât de frumos cu: "au fost odată ca şi niciodată...",
dar suntem o viaţă cu început şi sfârşit,
asemeni unei pânze de paianjen care se împrăştie în noi ca o molimă
de care depindem să putem respira

uneori, te simt ca pe-o durere în partea stângă a pieptului
o anghină care nu mă ucide ci mă lasă vie,
vie,
prea vie,
potecii aşteia atât de întunecată şi fără întoarcere unde tu umbli
fără urme alături

te port în mine peste tot
oriunde m-aş afla, cu oricine aş fi, orice aş face
m-am obişnuit să trăiesc cu tine sub piele, în carne, în sânge,
în inimă, în suflet... adânc
o comoară doar a mea,
fără hartă desenată,
fără cheie,
fără semne

în clipe de seară, te respir liniştită în timp ce numărăm constelaţii,
desenăm lacrimi şi câmpii pe lună,
ne vorbim despre ce am mai făcut astăzi şi adormim ţinându-ne de mână
într-o cochilie scorojită unde nu există uitare

unde dacă am fi o poveste,
am începe atât de frumos cu: "au fost odată ca şi niciodată..."

umbră...

 (Sursa foto: internet)

nu mă vezi...
nu ai să mă vezi niciodată!

în treacăt doar,
am să-ţi sărut fruntea plină de gânduri
şi sufletul adâncit în iubire

uneori, când îţi înmoi peniţa în inimă
şi scrii înviind licorni albaştri,
simt cum mă desenezi pe hârtie,
cum mă iubeşti
şi mă faci invincibilă, iar timpul
plânge secunde albe

nu mă vezi,

însă uneori ştiu că mă ţii prelung între gene
şi pe buze,
sub palma fină ce o culci pe pieptul tău frumos
unde îmblânzeşti clipele sălbatice
şi mă murmuri
fără nume,
fără regrete,
doar căprui şi departe

dans fantastic

 (Sursa foto: internet)

seara,
cearşaf de îmbrăţişări fierbinţi
trecea printre noi, unul altuia, nouă
un dans fantastic - Berlioz încearcă să ne acompanieze
unduirile
îmi amintesc cum printre picăturile de vin roşu şi dulce
pe care ni le culegeam de pe gură
ca pe o licoare interzisă
îmi povesteai despre mare - cum îmi mângâie degetele,
iar tu le sărutai unul câte unul
pierdută la mijlocul atingerii noastre le uitam şirul
ştiam că sunt zece
la mâini,
zece la picoare,
dar nu am reuşit să le număr niciodată pe buzele tale
poate nici nu era vorba despre mare
ci doar despre mine - cum mă prelingeam ţie toată
despre foc nici nu ştiu dacă mi-ai vorbit vreodată
sau doar el
se aprindea cu un geamăt - singurul rostit odată cu numele

nostru
nu mai vreau să ştiu nimic decât pielea ta sub degetele

mele, mirosul ei ud printre umbrele de parfum
şi căldura
ce mă învăluie încet ca o mângâiere - sunt iarăşi vie, da,
mă simt şi eu acum!