"asa s-a nascut o lacrima perfecta"
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
sunt o iedera
am crescut candva,
demult
pe sufletul tau,
in sufletul tau,
iar tu in fiecare frunza
si mirare de-a mea
de la talpi pana la cer
cerul tuturor intamplarilor
si-al iubirilor verzi
ne-am nascut asa...
impreuna
unul-altuia
traiam frumos
pana intr-o zi cand,
de nu stiu unde,
un vant neprielnic
ne-a smuls
unul din altul
asemeni unui corb flamand
acum...
sufletul tau
simte doar o inclestare
ce se incolaceste,
se incolaceste,
se strange
pana cand simti ca te sufoci
de dor
si strigi,
strigi
dangatul acela infierat in mine
ce ma rastigneste,
ma intinde,
ma imparte peste prea mult cer
pana cand,
din fiecare parte din mine cad lacrimi
sangerii
uit...
ca suntem crescuti
din aceleasi radacini
adanci,
asemeni unor gheare infipte-n noi
ca o cruce
si...
fara sa vreau,
te dor,
ma dor
si...
fara sa vrei,
ma dori,
te dori
cum spuneam
ne-am nascut asa
impreuna
unul-altuia
imprastiati peste prea mult cer
o iedera!
.................................
http://www.youtube.com/watch?v=YLXsLV7dJMo
29 septembrie 2008
16 septembrie 2008
viata...
Viata...
O alee de parc toamna!
Sub pasi ti se deschide un drum acoperit de zeci de culori. Niciodata nu stii ce se afla sub pas - poate doar o frunza uscata, poate doar o culoare, poate doar o mireasma cruda ce iti cutremura sufletul, poate un drum frumos si lin, poate un val mereu nelinistit...cine poate stii?
Ma uit in urma, ma uit in prezent, ma uit in fata si totul pare un drum pe care sunt asternute aparent fara noima culori si miresme, pietre si praf.
Uneori nu stii unde sa calci. Te grabesti sa alergi - faci pasi uriasi - , iar drumul este plin de gropi, de rascruci.
Te opresti de multe ori nauc in mijlocul tau si nu stii in care parte a sufletului sa o apuci. Nelinistile, teama si nesiguranta de multe ori te izbesc de peretii inimii zgudindu-ti orice incercare - uneori alegi sa te retragi din nou in propriul sange si sa curgi la fel de orb ca si pana atunci, iar alteori o iei inainte...
Ici si colo cate un palc de iarba... - o floare razleata, un fluture pierdut - zici pe moment -, un tril de pasare - si de atata praf inghitit, cateva clipe stai sa iei o gura de aer curat strecurat ca si o oaza pierduta undeva in adancul fiintei tale.
Atunci, de abia atunci reusesti defapt sa vezi ca nici gropile nu sunt mai multe decat firele de iarba, ca nici praful nu e mai mult decat azuriul cerului, ca nici rascrucile nu sunt mai multe decat urcusurile si...zambesti: ti-ai amintit de fluture!
Nici el nu a fost intamplator acolo!
Avea ceva de spus, avea ceva de aratat. Fluturele ne arata defapt ca in mijlocul locurilor ce par goale mereu exista ceva care sa le umple de lumina; ca in mijlocul caderii mereu exista aripile pregatite pentru zbor; ca in mijlocul clipelor, iubirilor, sperantelor, lucrurlor, oamenilor pierduti mereu exista alte clipe, iubiri, sperante, lucruri, oameni care asteapta sa fie lasate in sufletul si viata ta!
O fereastra inchisa niciodata nu va impiedica lumina si soarele sa patrunda inauntru, decat daca noi insine vom decide sa ne zavoram in spatele intunericului din noi!
Viata mea pana acum a fost cate ceva din toate, dar pana nu demult nu am fost altceva decat o larva de fluture inchisa intr-o lume in care numai visele patrundeau pe fereastra asemeni unor licurici - speranta nu murise - lasasem fara sa stiu o gaura micuta in geam!
Nu stiam cum arata un cer instelat, nu stiam ca luna poate coboari pe chipul meu in fiecare seara, nu stiam ca norii ascund ceruri atat, atat de frumoase si nu stiam ca aripile pasarilor sunt folosite pentru zbor, dar in "neviata" mea mereu mi le-am imaginat pe toate.
Poate de asta nu am uitat niciodata ca Dumnezeu alaturi de trupul sufletului mi-a lasat doua aripi, iar cand am vrut sa zbor am stiut de prima data ca POT sa o fac si...mi-am deschis aripile larg, am tipat crud tot trecutul si m-am ridicat libera in oceanul de azur pe care l-am visat de atata vreme!
Pana in ziua in care am decis sa las soarele sa intre in intunericul meu nu am stiut ca viata poate sa fie atat de frumoasa, ca visele se pot implini, ca noi ne apartinem noua ca sa ne putem darui cu toata frumusetea si dragostea de care suntem capabili fiintei iubite, copiilor, familiei, oamenilor!!!
Cand am invatat acest lucru in ochii mei s-a adunat atata culoare, caldura, recunostinta, fericire si stralucire incat am invatat sa stiu ca rostul fiecaruia dintre noi este sa speram ca intr-o zi vom iubi si vom fi atat de iubiti incat toate vor stii sa prinda sens in viata noastra si ceea ce pana atunci era doar intrebare, atunci in sfarsit se transforma intr-un raspuns clar!
De atunci am stiut ca pentru a fi fericiti in viata trebuie sa facem alegeri, dar pentru a fi cu adevarat fericiti in viata trebuie sa stim sa facem propriile alegeri!
Eu am ales! Alegerea mea a ranit probabil asa cum orice alegere raneste, dar sufletul meu e impacat pentru faptul ca am ales ceea ce am considerat a fi mai bun si mai corect pentru toata lumea. Am ales iubirea! Daca as fi ales sa raman as fi ales tradarea si minciuna. Mi-as fi tradat viata, sufletul si propriile convingeri si indirect as fi tradat viata, sufletul si convingerile altor oameni dragi mie si a celui pe care am ales sa-l iubesc!
Alegerile dor, dar este bine sa alegi inainte de a deveni sclavul unor alegeri prea tarzii!
Alegand atunci...viata si zborul meu a devenit o viata si un zbor comun si nimic nu este mai frumos decat sa traiesti o viata in doi!
E ca si cand ai stii ca poti sa iti imparti inima, sufletul, trupul in doua si sa-l daruiesti altcuiva spre pastrare fara teama ca te va frange, ca te va sfasia...pentru ca intotdeauna in locul jumatatii tale o vei avea pe a lui.
Nimci nu a fost usor si nimic nu ne-a facut viata sa ne fie mai usoara. Am invatat insa impreuna sa trecem peste tot si toate ce ne-au fost grele si am invatat sa stim ca nimic nu este imposibil...nici macar imposibilul! Tot ce are o limita poate fi depasit! Depinde doar sa stii ca atunci cand e sa te inclini ai o baza solida care niciodata nu te va lasa sa cazi sau sa te frangi!
Acum stiu ca nu voi mai fi niciodata singura. Nu am sa fiu singura nici cand nu am sa mai fiu! In sufletul meu mereu vor exista doi ingeri: sotul si fiica mea - doi ingeri care au sa-mi incalzeasca intunericul si sufletul oriunde va fi sa fiu!
Acum stiu ca niciodata nu voi muri! Intotdeauna am sa raman aici si am sa ma bucur prin bucuria copilei mele, am sa rad prin rasul copilei mele, am sa fiu fericita prin fericirea copilei mele, am sa fiu lacrima cand ea va fi trista, am sa fiu pamantul cand ea va ingenunchea...am sa fiu tot ce va trebui sa fiu pentru ea...prin ea!
Si pentru ca astazi...18 octombrie 2007 Puica mea are o luna...vreau sa-i MULTUMESC pentru ca a luptat sa ramana langa noi, pentru ca a luptat sa poata sa scoata primul scancet, pentru ca a luptat sa ne putem cunoaste, pentru ca a luptat sa putem sa o iubim si sa ne iubeasca, pentru ca a luptat pentru dreptul ei la viata..., pentru ca a luptat sa fie un fluture care are ceva de spus si de aratat inca de la prima lui batere din aripi!!!
Iti doresc Puica mamii cat mai multe luni inflorite si inmiresmate, cat mai multi ani in care sa stii sa culegi culorile toamnei, stelutele iernii, ciresele verii si mugurii primaverii! Iti doresc sa ai un drum cat mai lung si mai frumos! Sa cunosti alei pline de flori si fluturi, in care pietrele doar sa cladeasca nu sa impiedice, in care praful doar sa cimenteze nu sa asfixieze, in care durerea si lacrima sa existe doar pentru a stii ca pentru orice tel in viata trebuie sa lupti cu tot ce ai mai bun din tine, iar durerea de cele mai multe ori e cea care ne face mai buni, mai umani, mai calzi si ne invata sa mergem mai departe!
Iti doresc sufletul meu sa nu uiti nici o clipa CE si CAT INSEMNI TU pentru NOI DOI! Ai fost dinainte de a te naste UNIVERSUL NOSTRU, iar noi vom fi mereu stelele care vor straluci pentru ca tu sa stii mereu unde sa te indrepti cand te vei pierde, ca tu sa stii ca intunericul defapt ne arata ca exista lumina, ca tu sa stii ca niciodata nu vei fi singura...undeva, mereu, doua stele vor arde continuu de dragul si binele tau!!!
Sa ne cresti mare iubita noastra si sa ne fii fericita!
O alee de parc toamna!
Sub pasi ti se deschide un drum acoperit de zeci de culori. Niciodata nu stii ce se afla sub pas - poate doar o frunza uscata, poate doar o culoare, poate doar o mireasma cruda ce iti cutremura sufletul, poate un drum frumos si lin, poate un val mereu nelinistit...cine poate stii?
Ma uit in urma, ma uit in prezent, ma uit in fata si totul pare un drum pe care sunt asternute aparent fara noima culori si miresme, pietre si praf.
Uneori nu stii unde sa calci. Te grabesti sa alergi - faci pasi uriasi - , iar drumul este plin de gropi, de rascruci.
Te opresti de multe ori nauc in mijlocul tau si nu stii in care parte a sufletului sa o apuci. Nelinistile, teama si nesiguranta de multe ori te izbesc de peretii inimii zgudindu-ti orice incercare - uneori alegi sa te retragi din nou in propriul sange si sa curgi la fel de orb ca si pana atunci, iar alteori o iei inainte...
Ici si colo cate un palc de iarba... - o floare razleata, un fluture pierdut - zici pe moment -, un tril de pasare - si de atata praf inghitit, cateva clipe stai sa iei o gura de aer curat strecurat ca si o oaza pierduta undeva in adancul fiintei tale.
Atunci, de abia atunci reusesti defapt sa vezi ca nici gropile nu sunt mai multe decat firele de iarba, ca nici praful nu e mai mult decat azuriul cerului, ca nici rascrucile nu sunt mai multe decat urcusurile si...zambesti: ti-ai amintit de fluture!
Nici el nu a fost intamplator acolo!
Avea ceva de spus, avea ceva de aratat. Fluturele ne arata defapt ca in mijlocul locurilor ce par goale mereu exista ceva care sa le umple de lumina; ca in mijlocul caderii mereu exista aripile pregatite pentru zbor; ca in mijlocul clipelor, iubirilor, sperantelor, lucrurlor, oamenilor pierduti mereu exista alte clipe, iubiri, sperante, lucruri, oameni care asteapta sa fie lasate in sufletul si viata ta!
O fereastra inchisa niciodata nu va impiedica lumina si soarele sa patrunda inauntru, decat daca noi insine vom decide sa ne zavoram in spatele intunericului din noi!
Viata mea pana acum a fost cate ceva din toate, dar pana nu demult nu am fost altceva decat o larva de fluture inchisa intr-o lume in care numai visele patrundeau pe fereastra asemeni unor licurici - speranta nu murise - lasasem fara sa stiu o gaura micuta in geam!
Nu stiam cum arata un cer instelat, nu stiam ca luna poate coboari pe chipul meu in fiecare seara, nu stiam ca norii ascund ceruri atat, atat de frumoase si nu stiam ca aripile pasarilor sunt folosite pentru zbor, dar in "neviata" mea mereu mi le-am imaginat pe toate.
Poate de asta nu am uitat niciodata ca Dumnezeu alaturi de trupul sufletului mi-a lasat doua aripi, iar cand am vrut sa zbor am stiut de prima data ca POT sa o fac si...mi-am deschis aripile larg, am tipat crud tot trecutul si m-am ridicat libera in oceanul de azur pe care l-am visat de atata vreme!
Pana in ziua in care am decis sa las soarele sa intre in intunericul meu nu am stiut ca viata poate sa fie atat de frumoasa, ca visele se pot implini, ca noi ne apartinem noua ca sa ne putem darui cu toata frumusetea si dragostea de care suntem capabili fiintei iubite, copiilor, familiei, oamenilor!!!
Cand am invatat acest lucru in ochii mei s-a adunat atata culoare, caldura, recunostinta, fericire si stralucire incat am invatat sa stiu ca rostul fiecaruia dintre noi este sa speram ca intr-o zi vom iubi si vom fi atat de iubiti incat toate vor stii sa prinda sens in viata noastra si ceea ce pana atunci era doar intrebare, atunci in sfarsit se transforma intr-un raspuns clar!
De atunci am stiut ca pentru a fi fericiti in viata trebuie sa facem alegeri, dar pentru a fi cu adevarat fericiti in viata trebuie sa stim sa facem propriile alegeri!
Eu am ales! Alegerea mea a ranit probabil asa cum orice alegere raneste, dar sufletul meu e impacat pentru faptul ca am ales ceea ce am considerat a fi mai bun si mai corect pentru toata lumea. Am ales iubirea! Daca as fi ales sa raman as fi ales tradarea si minciuna. Mi-as fi tradat viata, sufletul si propriile convingeri si indirect as fi tradat viata, sufletul si convingerile altor oameni dragi mie si a celui pe care am ales sa-l iubesc!
Alegerile dor, dar este bine sa alegi inainte de a deveni sclavul unor alegeri prea tarzii!
Alegand atunci...viata si zborul meu a devenit o viata si un zbor comun si nimic nu este mai frumos decat sa traiesti o viata in doi!
E ca si cand ai stii ca poti sa iti imparti inima, sufletul, trupul in doua si sa-l daruiesti altcuiva spre pastrare fara teama ca te va frange, ca te va sfasia...pentru ca intotdeauna in locul jumatatii tale o vei avea pe a lui.
Nimci nu a fost usor si nimic nu ne-a facut viata sa ne fie mai usoara. Am invatat insa impreuna sa trecem peste tot si toate ce ne-au fost grele si am invatat sa stim ca nimic nu este imposibil...nici macar imposibilul! Tot ce are o limita poate fi depasit! Depinde doar sa stii ca atunci cand e sa te inclini ai o baza solida care niciodata nu te va lasa sa cazi sau sa te frangi!
Acum stiu ca nu voi mai fi niciodata singura. Nu am sa fiu singura nici cand nu am sa mai fiu! In sufletul meu mereu vor exista doi ingeri: sotul si fiica mea - doi ingeri care au sa-mi incalzeasca intunericul si sufletul oriunde va fi sa fiu!
Acum stiu ca niciodata nu voi muri! Intotdeauna am sa raman aici si am sa ma bucur prin bucuria copilei mele, am sa rad prin rasul copilei mele, am sa fiu fericita prin fericirea copilei mele, am sa fiu lacrima cand ea va fi trista, am sa fiu pamantul cand ea va ingenunchea...am sa fiu tot ce va trebui sa fiu pentru ea...prin ea!
Si pentru ca astazi...18 octombrie 2007 Puica mea are o luna...vreau sa-i MULTUMESC pentru ca a luptat sa ramana langa noi, pentru ca a luptat sa poata sa scoata primul scancet, pentru ca a luptat sa ne putem cunoaste, pentru ca a luptat sa putem sa o iubim si sa ne iubeasca, pentru ca a luptat pentru dreptul ei la viata..., pentru ca a luptat sa fie un fluture care are ceva de spus si de aratat inca de la prima lui batere din aripi!!!
Iti doresc Puica mamii cat mai multe luni inflorite si inmiresmate, cat mai multi ani in care sa stii sa culegi culorile toamnei, stelutele iernii, ciresele verii si mugurii primaverii! Iti doresc sa ai un drum cat mai lung si mai frumos! Sa cunosti alei pline de flori si fluturi, in care pietrele doar sa cladeasca nu sa impiedice, in care praful doar sa cimenteze nu sa asfixieze, in care durerea si lacrima sa existe doar pentru a stii ca pentru orice tel in viata trebuie sa lupti cu tot ce ai mai bun din tine, iar durerea de cele mai multe ori e cea care ne face mai buni, mai umani, mai calzi si ne invata sa mergem mai departe!
Iti doresc sufletul meu sa nu uiti nici o clipa CE si CAT INSEMNI TU pentru NOI DOI! Ai fost dinainte de a te naste UNIVERSUL NOSTRU, iar noi vom fi mereu stelele care vor straluci pentru ca tu sa stii mereu unde sa te indrepti cand te vei pierde, ca tu sa stii ca intunericul defapt ne arata ca exista lumina, ca tu sa stii ca niciodata nu vei fi singura...undeva, mereu, doua stele vor arde continuu de dragul si binele tau!!!
Sa ne cresti mare iubita noastra si sa ne fii fericita!
12 septembrie 2008
Isabela Lorelai - Omul meu Inger!
M-am plimbat mult timp pe carari de Internet. Unele m-au purtat catre oameni grabiti, altele catre oameni care stiu introspecta. Majoritatea cararilor insa te poarta catre oameni ce trateaza superficialul din viata - stiri fara suflet, can can...nu m-am regasit si nu am sa le mai bat la usi de conac.
Uneori, frunzarind fara tel am surpriza sa gasesc oameni frumosi, oameni care daruiesc, oameni care macar un timp se opresc si privesc in jurul lor.
Atunci se face ca imi incep ziua frumos: cu un zambet, cu o alta culoare, cu o aroma deosebita!
Intr-o zi oarecare umbland hai-hui cu sufletul descult prin iarba si vise, prin ganduri si randuri am gasit ... nici nu stiu prin ce minune... un crang!
Era atata liniste si frumusete acolo incat pentru prima data mi-am fost sfioasa!
Era asemeni unei bucatici de pamant sfant unde trebuia sa te descalti de toata rautatea, negura si gandurile grele, sa-ti faci cruce cu toata fiinta, sa zambesti larg si din tot sufletul si...sa pasesti cu tot ce ai mai bun in tine!
Peste tot in jur doar minune!
M-am intrebat o clipa...unde a fost locul asta atata vreme?
Am privit mai atenta, iar din jur imi zambeau atat de frumos: copii, batrani, oameni...ce tacand si surazand isi cereau dreptul la viata!
M-am cutremurat!
Am ramas si am citit. Am descoperit povesti cu oameni, despre oameni, pentru oameni!
Recunosc sincer ca prima data am plans mult. M-au durut atat de tare unele povesti incat am simtit ca ma sufoc. As fi vrut sa fug, dar si asa...suferinta ramanea.
Prima oara, primul lucru intiparit in minte mi-a fost: si eu sunt mama!
Asta...mi-a infipt in suflet un tipat! De ce?
Boala nu alege. Oricare putem fi in locul lor si oricare dintre copii nostri ar putea trai drama.
Mi-am privit o clipa copila dormind atat de linistita si i-am multumit lui Dumnezeu inca o data si o data...pentru veselia, exuberanta si sanatatea ei!
Si...am stiut! Am stiut ca si MAMA ei trebuia sa faca ceva! Ce mama as fi fost daca as fi ramas nepasatoare?
Pe toti ii tinea de mana o Zana buna - Isabelle Lorelai!
Indiferent de cum se anunta dimineata timpul ei probabil in suflet...ea zambea, incuraja, inainta!
Nu stiu nici acum cum reuseste sa duca pe umerii sufletului ei atat de multe povesti despre care altii se tem si sa asculte si sa citeasca, in timp ce ea...le poarta pe palme de om bun, le saruta cu toata puterea ei de a lupta si le ajuta cu tot sufletul de OM-INGER!!!
Pentru mine Isabelle este una dintre cele mai frumoase ramuri inflorite a copacului numit UMANITATE! Oameni frumosi, daruitori, caritabili, iubitori ca si ea fac sa merite sa iti doresti si mai mult si sa stii ca SE POATE!
As vrea sa pot sa o descriu in cuvinte, dar nu pot. Simt ca i-as smulge din aripi si i-as lua din culoare!
Pot sa spun doar ca sunt mandra si fericita ca am intalnit-o!
Ea este un fel de...DA MAI DEPARTE!
Face totul din suflet pentru suflete, fara sa astepte nimic in schimb decat sanatatea si linistea celor pe care ii ajuta!
Eu...am primit o parte din seninatatea ei si...DAU SI EU MAI DEPARTE!
Primiti si voi...SI DATI SI VOI MAI DEPARTE...VA ROG!
Doar asa lumea poate fi ... altfel, iar unii oameni pot avea macar o sansa!!!
Va rog din suflet sa o vizitati si voi pe Zana cea Buna...
Ea are loc in sufletul ei pentru fiecare dintre noi! Sufletul ei este atat de generos incat cred cu sinceritate ca toata lumea poate sa incapa in el!
Ea intotdeauna are o vorba buna pentru toti, un zambet, o mangaiere!
Ea stie sa fie o dimineata ce se anunta cu soare...indiferent cati nori zarim pe cerul nostru!
Intr-o lume necunoscuta, fara semafoare, fara placute care sa te directioneze ea este un om nascut pentru oameni, o stea polara care pana si ziua stie sa ramana atat, atat de frumos!
Uneori, frunzarind fara tel am surpriza sa gasesc oameni frumosi, oameni care daruiesc, oameni care macar un timp se opresc si privesc in jurul lor.
Atunci se face ca imi incep ziua frumos: cu un zambet, cu o alta culoare, cu o aroma deosebita!
Intr-o zi oarecare umbland hai-hui cu sufletul descult prin iarba si vise, prin ganduri si randuri am gasit ... nici nu stiu prin ce minune... un crang!
Era atata liniste si frumusete acolo incat pentru prima data mi-am fost sfioasa!
Era asemeni unei bucatici de pamant sfant unde trebuia sa te descalti de toata rautatea, negura si gandurile grele, sa-ti faci cruce cu toata fiinta, sa zambesti larg si din tot sufletul si...sa pasesti cu tot ce ai mai bun in tine!
Peste tot in jur doar minune!
M-am intrebat o clipa...unde a fost locul asta atata vreme?
Am privit mai atenta, iar din jur imi zambeau atat de frumos: copii, batrani, oameni...ce tacand si surazand isi cereau dreptul la viata!
M-am cutremurat!
Am ramas si am citit. Am descoperit povesti cu oameni, despre oameni, pentru oameni!
Recunosc sincer ca prima data am plans mult. M-au durut atat de tare unele povesti incat am simtit ca ma sufoc. As fi vrut sa fug, dar si asa...suferinta ramanea.
Prima oara, primul lucru intiparit in minte mi-a fost: si eu sunt mama!
Asta...mi-a infipt in suflet un tipat! De ce?
Boala nu alege. Oricare putem fi in locul lor si oricare dintre copii nostri ar putea trai drama.
Mi-am privit o clipa copila dormind atat de linistita si i-am multumit lui Dumnezeu inca o data si o data...pentru veselia, exuberanta si sanatatea ei!
Si...am stiut! Am stiut ca si MAMA ei trebuia sa faca ceva! Ce mama as fi fost daca as fi ramas nepasatoare?
Pe toti ii tinea de mana o Zana buna - Isabelle Lorelai!
Indiferent de cum se anunta dimineata timpul ei probabil in suflet...ea zambea, incuraja, inainta!
Nu stiu nici acum cum reuseste sa duca pe umerii sufletului ei atat de multe povesti despre care altii se tem si sa asculte si sa citeasca, in timp ce ea...le poarta pe palme de om bun, le saruta cu toata puterea ei de a lupta si le ajuta cu tot sufletul de OM-INGER!!!
Pentru mine Isabelle este una dintre cele mai frumoase ramuri inflorite a copacului numit UMANITATE! Oameni frumosi, daruitori, caritabili, iubitori ca si ea fac sa merite sa iti doresti si mai mult si sa stii ca SE POATE!
As vrea sa pot sa o descriu in cuvinte, dar nu pot. Simt ca i-as smulge din aripi si i-as lua din culoare!
Pot sa spun doar ca sunt mandra si fericita ca am intalnit-o!
Ea este un fel de...DA MAI DEPARTE!
Face totul din suflet pentru suflete, fara sa astepte nimic in schimb decat sanatatea si linistea celor pe care ii ajuta!
Eu...am primit o parte din seninatatea ei si...DAU SI EU MAI DEPARTE!
Primiti si voi...SI DATI SI VOI MAI DEPARTE...VA ROG!
Doar asa lumea poate fi ... altfel, iar unii oameni pot avea macar o sansa!!!
Va rog din suflet sa o vizitati si voi pe Zana cea Buna...
Ea are loc in sufletul ei pentru fiecare dintre noi! Sufletul ei este atat de generos incat cred cu sinceritate ca toata lumea poate sa incapa in el!
Ea intotdeauna are o vorba buna pentru toti, un zambet, o mangaiere!
Ea stie sa fie o dimineata ce se anunta cu soare...indiferent cati nori zarim pe cerul nostru!
Intr-o lume necunoscuta, fara semafoare, fara placute care sa te directioneze ea este un om nascut pentru oameni, o stea polara care pana si ziua stie sa ramana atat, atat de frumos!
11 septembrie 2008
Numai îngerii ştiu
Numai îngerii ştiu
să cânte melodii înşelătoare,
să sărute ca şi ielele fără suflet,
să recite poezii cu sfârşituri grele,
să existe clipe şi...
să rămână eternităţi
în sufletele de unde au plecat
fără să lase-n urmă
vreo fâlfâire de aripi,
vreo dâră de speranţă,
vreo boabă de lacrimă
cu gust de uitare,
iar clipele rănite rămân
doar să moară
în priviri goale,
în aşteptări deşarte,
în clepsidre încete...
numai îngerii ştiu...!
să cânte melodii înşelătoare,
să sărute ca şi ielele fără suflet,
să recite poezii cu sfârşituri grele,
să existe clipe şi...
să rămână eternităţi
în sufletele de unde au plecat
fără să lase-n urmă
vreo fâlfâire de aripi,
vreo dâră de speranţă,
vreo boabă de lacrimă
cu gust de uitare,
iar clipele rănite rămân
doar să moară
în priviri goale,
în aşteptări deşarte,
în clepsidre încete...
numai îngerii ştiu...!
8 septembrie 2008
cuib de timp
într-un cuib de timp
departe,
departe
două întâmplări s-au ciocnit
banal
întorcandu-ne lumea
pe dos
până în albii de suflet
doua surâsuri s-au sorbit
până la rădăcini
amestecându-şi
gusturile
şi muşcând
două priviri şi-au schimbat
culorile
(nu mai văd viaţa în alb-negru
de atunci
visele mi-s culori...)
doar tu
ai rămas într-un cuib de timp
departe,
departe
tablou
o bucata de cer intre tample albe
cateva pete de culoare
azvarlite ici si colo
la pura intamplare
niste nori cu umeri grei si batrani
o vrabie moarta - toti ucidem vrabii macar o data in viata
si toti suntem o vrabie
arcuita de suflet
pe o floare doi fluturi
"schiopi" de o aripa - fiecare,
iar ochii mei
invata sa zboare din carne
cateva pete de culoare
azvarlite ici si colo
la pura intamplare
niste nori cu umeri grei si batrani
o vrabie moarta - toti ucidem vrabii macar o data in viata
si toti suntem o vrabie
arcuita de suflet
pe o floare doi fluturi
"schiopi" de o aripa - fiecare,
iar ochii mei
invata sa zboare din carne
4 septembrie 2008
minune
natura are aripi de fildes. verde. vara se imbraca in dimineti frumoase. am deschis fereastra timpului si am vazut o faptura mica. avea corpul cat palma mea - ar fi putut sa se odihneasca linistita in caus, dar locul ei nu e acolo! avea doi ochi negri cat niste bobite de linte. vii si stralucitori. cerul nu avea limite. era tot al ei. rochita ii era alba cu negru, eleganta - o dantela din gingasie si pene. am zambit. cred ca m-a vazut pentru ca mi-a raspuns.
am stiut pe loc de ce iubesc eu vara, pamantul si viata! pentru ca pe langa oamenii iubiti si oamenii langa care pasesc din prietenie exista: magia! magia unui tril intr-o dimineata aproape taioasa!
sper sa ne revedem si la anul...faptura minune!
naturalete
pamantul ne priveste cu ochii albastri si ne intinde maini verzi. picioarele ii sunt batrane, desi par tinere, iar la ureche are un fir de iarba uscat - sa ne arate cum stie timpul sa treaca...
2 septembrie 2008
Să nu mă minţi!
era un murmur enervant peste tot în jur, în ea...
erau acolo oameni cunoscuţi, oameni pe care nici nu îi cunoştea. era înăbuşeală. ar fi vrut să fie linişte. linişte ca şi atunci când ea stătea cu capul în poala ei şi o asculta iar ea îi vorbea despre toate şi se juca în părul ei. nu uita niciodată să îi spună:
" - părul tău e făcut din mătase şi rozar copila mea. toate poveştile şi rugăciunile se ţes în el. uite...pe firul ăsta (şi aplecându-se i-l sărută...) am găsit un alt basm şi mi-am aşezat o altă rugăciune. doar că basmul ăsta ai să ţi-l citeşti singură într-o zi. atunci eu nu voi mai fi, iar tu te vei pieptăna la oglindă, iar rugăciunea...va răpmâne acolo, ca toate celelalte.".
"- bunico..."
"- da."
"- bunicile mor vreodată?"
"- nu. bunicile şi mamele nu mor niciodată draga mea."
"- dar unde se duc?"
"- aici...şi bunica îi sărută ochii amândoi. şi aici...- îi sărută locul din dreptul inimii. şi aici şi aici...şi o sărută fără să se mai sature peste tot."
ea râdea fericită.
"- bunicooo!"
"- nu te las oricum. te pup toată până faci bubiţe pe obraji şi ţi se înroşesc că Doamne tare mai eşti palidă copilă. parcă nici nu ai avea sânge în tine."
- Ramona...se auzi o voce lângă ea.
tânăra tresări. nu vroia să se trezească. îi era bine acolo în visul acela. aici era un coşmar. se scutură ca şi cum ar fi vrut să-l arunce de pe umeri şi totul să dispară.
- ţi-e rău draga mea?
- nu.
- eu nu ştiu...unde să o îngropăm? ea vroia...
tânăra se întoarse brusc către mama ei. o fulgeră fără să vrea cu privirea:
- în mine mamă! în mine! adânc să nu o mai găsească nimeni!
lacrima i se rostogoli singură. pumnii i se încleştau parcă pe suflet - nu putea să înţeleagă dacă vroia să i-l resusciteze sau vroia să i-l sufoce. probabil amândouă.
femeia se încruntă. înţelese că rupse lanţul când nu trebuia. pe fruntea ei se putea citi grija. oftă şi strângând din buze se întoarse la bucătărie. o lăsă din nou singură cu gândurile ei.
amintirile erau încă acolo.- şi bunica ei...şi ea.
"- bunico acum sicer. unde se duc bunicile şi mamele?"
"- păi eu am fost sinceră. îţi mai arat?"
fetiţa începu să râdă cu poftă şi să se alinte lângă pieptul bunicii.
"- nuuu, că încă îmi ard obrajii de la pupăturile tale."
bunica începu să râdă şi ea. larg şi cu poftă cum numai ea ştia. vorba bunicului:
"se scutură şi hainele pe ea şi inima în mine când râde. vrei nu vrei râzi cu ea..."
zâmbi. erau tare frumoşi împreună: bunicul şi bunica. acum nu mai era nici unul.
"- bunicile şi mamele draga mea - îi răspunse într-un sfârşit bunica - se duc în fiecare pală de vânt, iar tu ai să ştii să recunoşti vântul de mine. se duc în fiecare stea care clipoceşte altfel, de parcă ţi-ar trage cu ochiul. se duc în anii tăi - în toţi. se duc în inima ta, în ochii tăi, în mâinile tale, în tine."
"- bunico...se duc şi în gânduri, în vise?"
"- se duc şi acolo. acolo mai cu seamă."
"- atunci e bine. am să te închid în toate."
"- să nu mă închizi draga mea...să mă laşi liberă şi pe mine şi pe tine. voi ştii eu cu care gând să vin."
"- bine bunică...bine, dar să vii!"
tânăra respiră puternic. simţea un cuţit în piept. se răsucea. privi către masă. toate urletele i se îndreptau acolo. toate. toate lacrimile şi ţipetele şi dorurile şi...toate erau - MUTE!!!
încercă să se ducă şi ea pe ea acolo. se simţea ca un munte, ca o reluare a unei scene bătrâne dintr-un film ce nu era al ei.
ajunse!
o privi. draga de ea. era parcă mai căruntă. era ea doar că nu mai râdea de să i se scuture hainele. o mângâie pe faţă. muţenia începu să curgă pe obraji, pe buze.
muţenia se auzea! ştia asta deoarece, privind-o, cei din cameră au început să plângă.
dispăruse murmurul.
"naiba să îl ia de murmur! acum dispare? acum când nu vroiam linişte??? i se revoltase gândul pentru o clipă. "
se aplecă şi-şi sărută bunica pe frunte, pe mâini şi-i şopti la ureche:
- Sărutmâna bunică! Să nu mă minţi!
erau acolo oameni cunoscuţi, oameni pe care nici nu îi cunoştea. era înăbuşeală. ar fi vrut să fie linişte. linişte ca şi atunci când ea stătea cu capul în poala ei şi o asculta iar ea îi vorbea despre toate şi se juca în părul ei. nu uita niciodată să îi spună:
" - părul tău e făcut din mătase şi rozar copila mea. toate poveştile şi rugăciunile se ţes în el. uite...pe firul ăsta (şi aplecându-se i-l sărută...) am găsit un alt basm şi mi-am aşezat o altă rugăciune. doar că basmul ăsta ai să ţi-l citeşti singură într-o zi. atunci eu nu voi mai fi, iar tu te vei pieptăna la oglindă, iar rugăciunea...va răpmâne acolo, ca toate celelalte.".
"- bunico..."
"- da."
"- bunicile mor vreodată?"
"- nu. bunicile şi mamele nu mor niciodată draga mea."
"- dar unde se duc?"
"- aici...şi bunica îi sărută ochii amândoi. şi aici...- îi sărută locul din dreptul inimii. şi aici şi aici...şi o sărută fără să se mai sature peste tot."
ea râdea fericită.
"- bunicooo!"
"- nu te las oricum. te pup toată până faci bubiţe pe obraji şi ţi se înroşesc că Doamne tare mai eşti palidă copilă. parcă nici nu ai avea sânge în tine."
- Ramona...se auzi o voce lângă ea.
tânăra tresări. nu vroia să se trezească. îi era bine acolo în visul acela. aici era un coşmar. se scutură ca şi cum ar fi vrut să-l arunce de pe umeri şi totul să dispară.
- ţi-e rău draga mea?
- nu.
- eu nu ştiu...unde să o îngropăm? ea vroia...
tânăra se întoarse brusc către mama ei. o fulgeră fără să vrea cu privirea:
- în mine mamă! în mine! adânc să nu o mai găsească nimeni!
lacrima i se rostogoli singură. pumnii i se încleştau parcă pe suflet - nu putea să înţeleagă dacă vroia să i-l resusciteze sau vroia să i-l sufoce. probabil amândouă.
femeia se încruntă. înţelese că rupse lanţul când nu trebuia. pe fruntea ei se putea citi grija. oftă şi strângând din buze se întoarse la bucătărie. o lăsă din nou singură cu gândurile ei.
amintirile erau încă acolo.- şi bunica ei...şi ea.
"- bunico acum sicer. unde se duc bunicile şi mamele?"
"- păi eu am fost sinceră. îţi mai arat?"
fetiţa începu să râdă cu poftă şi să se alinte lângă pieptul bunicii.
"- nuuu, că încă îmi ard obrajii de la pupăturile tale."
bunica începu să râdă şi ea. larg şi cu poftă cum numai ea ştia. vorba bunicului:
"se scutură şi hainele pe ea şi inima în mine când râde. vrei nu vrei râzi cu ea..."
zâmbi. erau tare frumoşi împreună: bunicul şi bunica. acum nu mai era nici unul.
"- bunicile şi mamele draga mea - îi răspunse într-un sfârşit bunica - se duc în fiecare pală de vânt, iar tu ai să ştii să recunoşti vântul de mine. se duc în fiecare stea care clipoceşte altfel, de parcă ţi-ar trage cu ochiul. se duc în anii tăi - în toţi. se duc în inima ta, în ochii tăi, în mâinile tale, în tine."
"- bunico...se duc şi în gânduri, în vise?"
"- se duc şi acolo. acolo mai cu seamă."
"- atunci e bine. am să te închid în toate."
"- să nu mă închizi draga mea...să mă laşi liberă şi pe mine şi pe tine. voi ştii eu cu care gând să vin."
"- bine bunică...bine, dar să vii!"
tânăra respiră puternic. simţea un cuţit în piept. se răsucea. privi către masă. toate urletele i se îndreptau acolo. toate. toate lacrimile şi ţipetele şi dorurile şi...toate erau - MUTE!!!
încercă să se ducă şi ea pe ea acolo. se simţea ca un munte, ca o reluare a unei scene bătrâne dintr-un film ce nu era al ei.
ajunse!
o privi. draga de ea. era parcă mai căruntă. era ea doar că nu mai râdea de să i se scuture hainele. o mângâie pe faţă. muţenia începu să curgă pe obraji, pe buze.
muţenia se auzea! ştia asta deoarece, privind-o, cei din cameră au început să plângă.
dispăruse murmurul.
"naiba să îl ia de murmur! acum dispare? acum când nu vroiam linişte??? i se revoltase gândul pentru o clipă. "
se aplecă şi-şi sărută bunica pe frunte, pe mâini şi-i şopti la ureche:
- Sărutmâna bunică! Să nu mă minţi!
excursie de nebuna printre vise si ganduri
"tuturor zilelor mele frumoase cu ochi mari"
o zi. o alta zi.
fiica-mea sta in mijlocul patului: rupe servetele si goleste punga de pufuleti facand "sfirimici" pe care apoi ii culege unul cate unul si ii papa :).
nu stiu cum si-a gasit aceasta noua ocupatie, dar e bine :) - respir si eu cateva clipe si visez.
nu mai zic nimic sa nu se razgandeasca, iar eu sa "cobesc" :).
parca, de la o vreme nu mai stiu nici visa de atatea "cotidiene".
asta pana imi fileaza o lampa si dau de pamant cu toate grijile, iar apoi ma descalt si alerg prin ploaie in fata blocului :))).
categoric acest fapt nu inseamna ca am innebunit ci, ca mi-am revenit la normal :D.
acum, daca stau bine sa ma gandesc nici nu stiu ce zi este.
noroc cu telefonul ca imi arata: - nimic - nu il gasesc nici pe ala.
fiica-mea rade cu gura pana la urechi si imi intinde o punga sa o fasai.
Doamne cat iubesc copilul asta!
Nu are rost sa incep sa spun cat. In fata copilei mele toate cuvintele tac si sunt mute. Habar nu au sa exprime ceva!
II zambesc inapoi si ochii i se transforma in doua luminite. Intinde manutele si spune atat de frumos: Mama!
acum mi-am amintit ce zi este azi, ce rost au toate zilele si ca de cand s-a nascut ea nu imi trec emotiile din stomac - de dragul ei.
din cand in cand ma mai scutura din zambit Robbie Williams...controversatul meu. fara el lumea cu siguranta ar fi cu mult mai goala. ma fatai pe scaun si incep sa prind viata: picioarele danseaza singure, umerii, capul se tot clatina :)). aia mica rade. vrea si ea.
noi doua avem multe ore de dans intr-o zi. ii place.
m-am hotarat!
iau rucsacul, bag in el toate clatitele pe care abia le-am terminat de facut; inca sunt calde si in toata casa se simte miresma de clatite cu scortisoara - cat de placut!
deci...unde am ramas?
da, iau clatitele, un vin rubiniu si rece (nu are importanta ca o sa se incalzeasca), o iau pe aia mica in portbebe si merg la munte :)))))))).
visez bineinteles, dar e ok si asa. sa vedeti ce excursie trag!
desfac cortul in sufragerie,asez mancarea pe o fata de masa si il astept pe dragul meu :). lipseste ursul si muntele - ca brazi avem, iar nebunia destula!
si da...acum mi-am amintit ca bebicii nu au nevoie de jucarii...numai de peturi de bere, de apa, de servetele, de pungi...:))), mi-am amintit si unde mi-e telefonul si mi-am amintit si de ce iubesc eu atat de mult viata si toate zilele ei - fie si cele mai ratate zile ale ei :).
pentru ca e viata mea si oamenii din ea ii dau tot aerul necesar ca eu sa pot merge mai departe zambind cu rucsacul in spinare!
(sa nu mai spuna nimeni ca nu este o Printesa Elfa :)) )
dealul cu matanii
bunicul urca încet
cu el
urcau toate gândurile lui
sărutând urmele paşilor
dinainte
nu atât de bătrâni
şi nici atât de apăsaţi
bunicul urca greu
grele îi erau
şi bătrâneţile
şi paşii
gândurile...toate albe
doar amintirile îl trăgeau
repede, repede de mână
ca pe un "cucon"
la sânul mamei
sus, pe dealul Asuajului
stătea cu braţele deschise
o amintire frumoasă
îşi ştergea ochii cu năframa
mătanie de suflet pe suflet
rozar de aşteptări
bunicul îngenunche
şi plânse
plânseră cu el toate amintirile
ce l-au aşteptat
am plâns şi eu
prea mică în genunchii mei
şi-n pumnii din care îmi curgeau lacrimi
au trecut ani de atunci
îmi amintesc însă
că bunicul a coborât
mai bătrân,
mai apăsat
şi mai plin de gânduri...albe
culese din dealul cu mătănii
unde amintirile plâng
în năframe
iar eu acum,
urc dealul în gând
îl urc greu
îl urc în buze
îl urc în pumni
îl bag sub unghii
până în carne
îl culeg
bunicule...
şi te plâng pe rozar!!!
1 septembrie 2008
visele
visele se derulau albe pe un suflet atat de colorat. visele dansau albastre intr-un caus de privire. visele se sarutau alb si albastru. sub ele copacii erau inca adormiti. si pamantul. si oamenii.
visele erau treze!
visele erau treze!
sunt
sunt
fiica ielelor ce trăieşte
în inima pădurilor şi
se zbenguie-n mijlocul copacilor bătrâni
sunt
cea care râde în zâmbet de lună
şi plânge în bob de rouă
sunt
pruncul ierbii şi al florilor
ce vă fură visele şi sufletul,
iar buzele îmi sunt otrăvite
de viaţă, zâmbet şi copilărie,
de râs şi de dansul nebun al norilor
pe fruntea mea curg ape cristaline,
în inima mea locuiesc munţii din poveşti,
în palma mea mugurii încing sarabande albe,
în sufletul meu urlă lupii şi ţipă liberi vulturii
sunt
vis
şi lacrimă
într-un roi de fluturi
fiica ielelor ce trăieşte
în inima pădurilor şi
se zbenguie-n mijlocul copacilor bătrâni
sunt
cea care râde în zâmbet de lună
şi plânge în bob de rouă
sunt
pruncul ierbii şi al florilor
ce vă fură visele şi sufletul,
iar buzele îmi sunt otrăvite
de viaţă, zâmbet şi copilărie,
de râs şi de dansul nebun al norilor
pe fruntea mea curg ape cristaline,
în inima mea locuiesc munţii din poveşti,
în palma mea mugurii încing sarabande albe,
în sufletul meu urlă lupii şi ţipă liberi vulturii
sunt
vis
şi lacrimă
într-un roi de fluturi
Abonați-vă la:
Postări (Atom)