Rectificare:
Pentru că am primit un mail de la o persoană dragă care are darul mai mereu să mă facă să zâmbesc şi în doar câteva cuvinte îmi spune că defapt soarele e la loc pe cer :)))..., iar ploaia tot va picura indiferent dacă sunt eu emancipată au ba ... mă văd oarecum datoare cu o explicaţie pentru aceia dintre voi care dintr-un anume motiv îmi rămâneţi mereu aproape şi vă place ceea ce scriu.
Acest articol nu se vrea a fi o generalizare. Nu sunt atât de absurdă sau nebună sau lipsită de cultură încât să susţin aberaţiile despre cum ar fi fost dacă nu exista emanciparea. Sunt femeie şi beneficiez de anumite drepturi şi ibertăţi în urma unor mari sacrificii. Datorită acestei emancipări pot astăzi să particip activ la educaţia fetei mele, pot să scriu, să socializez cu voi, să am o altfel de educaţie, pot să aleg ce vreau şi ce nu vreau... şi mă rog...sunt mai multe beneficii.
Articolul s-a vrut a fi mai mult un articol pentru luat şuturi. Adică, dacă tot nu vă pot scoate din carapacea voastră altfel...vi-am dat o picanterie ca să mă contraţi :), dar unii cred că aţi fost şocaţi...cunoscându-mă. Probabil vi-aţi spus că am păţit ceva sau că în acest articol nu sunt eu.
Hai să spunem că aveam nevoie de "şuturi în fund" :))) şi da, unii chiar mă cunosc mai bine decât cred ei.
Oricum, articolul a făcut doar o mică plimbare în trecut şi în prezent şi a prezentat doar o parte...educaţia atunci şi acum. Cred că ăsta e miezul subiectului defapt şi nu emanciparea per ansamblu :).
*******
Cu o săptămână în urmă, am fost plecată la ţară, în locul unde am crescut, unde am învăţat să preţuiesc oamenii, vorba caldă, sufletul şi, mai mult ca şi orice am văzut cum poate face minuni o femeie în casa şi sufletul bărbatului!
Deoarece de la amiază până spre seară nu se poate munci..., iar eu elimin televizorul din viaţa mea în proporţie de 90%..., în clipele de răgaz prefer să citesc pe pătură la umbra nucului cu care am copilărit. Noi doi nu avem secrete :). Ne iubim sincer şi necondiţionat. Am observat însă că asemeni mie a mai îmbătrânit, şuieră mai altfel când îl mângâie vântul şi are chiriaşi noi...o familie frumoasă de turturele.
Cartea care mi-a căzut în mână a fost "Mândrie şi prejudecată" de Jane Austen. Îmi amintesc şi acum când am citit-o prima dată...are o putere extraordinară în cuvinte şi mânuieşte dialogurile mai bine decât oricine. M-a influenţat oarecum în toate. Întotdeauna am sperat şi eu să găsesc un Darcy care să aprecieze la mine educaţia, inteligenţa, sclipirea...mai mult decât orice. Mereu am visat la iubirea aceea deplină şi unică! Poate, asta ţine de multe ori femeia departe de nebunie sau de cădere. Asta şi ochii copilului de unde îşi ia puterea.
Dar..., vroiam să spun că emanciparea femeii, d.p.m.d.v. a atras după sine vulgarizarea vieţii!
Unii mă vor combate, iar alţii se vor gândi de două ori înainte de a da un răspuns. Eu însă o susţin în continuare şi pe măsură ce trag cu ochiul la trecut şi la trecutul imediat emancipării...ajung să cred în ideea că femeia este defapt pilonul unei case, dar şi al unei societăţi. De ce? Simplu! Bărbaţii în general sunt cei care caută soluţii pentru ca material viaţa familiei să fie mai bună, iar femeia este cea care educă...
Cu alte cuvinte...bărbatul se ocupă de sănătatea trupului, iar femeia de cea a spiritului, iar împreună, de cea a sufletului!
Uneori însă, femeia le face pe toate, iar asta nu poate înseamna ceva bun, deoarece nu poţi face totul bine. Ceva se neglijează, iar de regulă, aceştia sunt copii sau acel ceva se răsfrânge asupra copiilor.
Pe vremuri, femeile erau casnice, iar de acest fapt nu râdea nimeni. Numai astăzi, oamenii înguşti la minte râd de femeile care stau acasă, crezând probabil că toate sunt nişte proaste, nişte inculte, nişte leneşe şi întreţinute. Numai un om care nu ştie ce înseamnă să duci o familie în spate, sau care nu a avut o bunică sau o mamă poate să zâmbească auzind de cuvântul "casnică" .
Pe vremuri, femeia trebuia să fie în primul rând educată şi citită, trebuia să ştie cânta la cel puţin un instrument, trebuia să ştie picta, să ştie găti şi coase. Pentru această educaţie şi manierele ei feminine era aleasă de un potenţial bărbat pentru a-i fi soţie şi mă gândesc că pe atunci, bărbaţii erau mai înţelepţi (poate pentru că mamele lor le erau mai mult aproape, iar educaţia era alta...) aleg'nd o femeie după calităţile ei intelectuale şi nu după kilogramele de rimel, fard sau apariţiile în revistele deocheate.
După mine, o femeie inteligentă va deveni cu siguranţă şi un pilon sănătos în familie!
În ziua de azi, cunosc femei care stau acasă şi fac imposibilul: se trezesc dimineţile şi îşi pregătesc soţul pentru muncă, copii pentru grădiniţă sau şcoală, aleargă apoi cu cei mici la grădi sau la şcoală..., când se întorc fac cumpărături, fac mâncare, curăţenie, merg după cei mici, le dă să mănânce, se ocupă de educaţia lor, îi ajută să înţeleagă ceea ce au învăţat în ziua respectivă, iese cu ei în parc, se întoarce pentru a-i pune pe masă soţului şi a-i zâmbi, a-l întreba cum a fost la servici..., iar el, de cele mai multe ori o priveşte sarcastic, cu o notă de superioritate jignind-o că ceea ce face ea, fac toate femeile!!!
Mă întreb, un astfel de bărbat nu a fost crescut şi educat tot de o femeie, de o mamă? Cum se ajunge atunci, aici? Prin societate, prin mentalitatea greşită a societăţii asupra femeilor care stau acasă, prin etichetare şi prin faptul că acel om nu este destul d eputernic pentru a gândi prin prisma sa şi nu altora.
Îmi amintesc de bunicile noastre care erau un exemplu despre cum se poate face imposbililul şi nu pot să nu mă necăjesc de ceea ce văd acum în jurul meu.
Direcţia în care ne îndreptăm este greşită, iar asta, pentru că toţi: părinţi, şcoală, societate..., TOŢI...suntem prea grăbiţi să demonstrăm, să ne emancipăm, să uităm defapt de seva care curge prin venele unei familii...timpul pe care ni-al acordăm unii altora şi de educaţia pe care o dăm mai departe copilor noştri.
Nu am nimic cu ideea de emancipare, dar nu pot să nu îi văd şi partea negativă. Oare faptul că avem un servici, că trăim printre oameni din ce în ce mai puţin civilizaţi, faptul că de cele mai multe ori lângă noi avem un bărbat care indiferent ce am face nu este destul şi nu ne respectă munca şi eforturile, oare acestea să fie plata pentru faptul că mama nu mai este sau este din ce în ce mai puţin ceea ce ar trebui ea să fie într-o familie???
Oare chiat atât de nesăbuit poate fi cineva încât să poată crede că o femeie care stă acasă nu face nimic şi trăieşte pe spinarea bărbatului? (nu mă refer aici la cele câteva exemple care nici măcar nu merită atenţie...)
Oare casnica în sine nu este altceva decât o persoană incultă, needucată, leneşă care nu vrea sau nu se poate adapta la un loc de muncă? Oare la atâta se limitează creierul nostru când ne spune cineva că este casnică?
Nu ştiu, dar ştiu că am în viaţa mea foarte multe exemple de femei casnice educate, manierate, feminine, soţii şi mame desăvârşite, care au fost mereu acolo unde ar fi trebuit să fie...au susţinut, au ridicat pe umerii lor generaţii de oameni frumoşi, respectuoşi, educaţi, manieraţi, cu şcoli şi cu familii reuşite la rândul lor...femei care au avut timpul şi puterea să îi înveţe pe copii că adevărata valoare a omului constă în el, în faptele şi vorbele lui şi în familia sa! I-au învăţat că respectul trebuie să fie reciproc şi că defapt de aici porneşte fundaţia unei relaţii sincere, frumoase şi de durată!
Oare de ce fraza pe care o auzim foarte des:
"eu nu te văd pe tine casnică" ne face de multe ori să roşim sau să spunem că noi ne-am dorit să fim astronaute sau poliţiste sau...doar ca să schimbe persoana respectivă subiectul? De ce nu putem spune simplu că ne-am dorit să fim mame, soţii şi femei în adevăratul sens al cuvântului?
Eu, de exemplu, de trei ani nu muncesc...sunt casnică :). Asta e! Nu am avut cum şi nici nu mi-am dorit să o fac în această perioadă.
Nu am "bunici" care să îmi stea cu fetiţa şi şi dacă aşa avea sunt acel gen de mamă care nu plasează copii mai departe doar pentru a avea timp liber, sau pentru a merge la un servici de opt ore în loc să schimbe scutecul copilului. Sunt genul de mamă care încă ... consideră că educaţia dată de mamă este mult mai importantă decât cea dată de bunici sau bonă, iar timpul petrecut alături de copil este deosebit de important.
Sunt încă genul acela de femeie care considră că a investi în educaţia şi inteligenţa copilului poate fi un atu pe viitor pentru acesta...un pas în faţa altora.
Am venit pe tren cu o doamnă care avea o fetiţă de 2 ani. A dat-o la părinţii ei de când avea fetiţa 1 an şi o aduc acasă doar la sfărşitul de săptămână.
Ce m-a frapat a fost că atunci când eu i-am spus că eu una nu aş fi în stare să nu îmi văd fetiţa decât la sfârşituri de săptămână, ea mi-a răspuns:
"- Aşa am simţiti şi eu la început, dar acum şi cele două zile mi se par multe!!! De abia aştept să o duc înapoi şi să mă întorc la servici!"
Vreau să spun că nu erau nişte persoane fără şcoală şi aveau o situaţie materială bună. Vorbeau mai multe limbi şi aveau facultăţi. Asta m-a dezamăgit şi mai mult. Uităm din ce în ce mai mult şi mai repede importanţa familiei, a copiilor şi a vieţii în detrimentul banilor şi a unei situaţii materiale mult mai bune.
Am venit la cuşetă pentru că sunt 15 ore de mers cu trenul, iar fetiţa lor a avut toată noaptea coşmaruri...o striga pe mama ei şi plângea, iar când aceasta o mângâia...nu avea nici un efect!
Îmi amintesc cum am strâns-o pe Augu a mea în braţe şi cum mi-a răspuns ea la fel..., la cât de senin dormea fetiţa mea şi cât de mult mi-am dorit asta şi pentru acel copil destul de traumatizat.
Şi...mi-a venit să plâng când am văzut cum aia mică încerca să îi ceară mamei ceai..., iar aceasta tot spunea: "nu înţeleg ce vrea să spună...". I-am zis eu...că vrea ceai. A fost dureros!
Oare câte a mai pierdut acea femeie din partea fetiţei ei? Câte gângurituri? Câte nopţi în care acel copil să i se ghemuie în braţe şi să o atingă cu mânuţele ei? Câţi paşi? Ce amintiri va avea ea despre aceşti ani ai fetei sale? Oare nu va merita să fie tratată la fel când anii vor trece? Sau...va merita ea oare să aibă o fată răzgâiată, plină de ifose, egoistă căreia când îi va spune că nu este bine, aceast să i-o reteze: "acum îmi faci tu educaţie?".
Casnică fiind m-am lovit de multe minţi înguste, de multe zâmbete arogante, de multe priviri ciudate din partea altor femei, dar am avut şansa de a cunoaşte şi persoane interesante, locuri interesante şi înainte de toate am avut timp să mă ocup de educaţia fetei mele aşa cum mi-am dorit... de educaţia ei, de sănătatea ei, de bunăstarea ei, de zâmbetele ei, de fericirea ei, pentru că da..., fetiţa mea este un copil deosebit de fericit!
Unii vor spune, dar dacă nu ţi-ai fi permis să faci asta şi din cauza banilor ar fi trebuit să munceşti? Bineânţeles că este rândul meu să zâmbesc la faza asta, pentru că la mine a fost acest caz, dar dacă vrei să te gândeşti la copilul tău mai mult decât la tine...reuşeşti să treci peste ceea ce îmi doresc eu. Dacă e să fie aşa.. e simplu! Renunţi la anumite obiceiuri, la anumite chestii pentru tine, nu faci risipă de mâncare şi de alte lucuri şi reuşeşti.
Dacă nici aşa nu reuşeşti, cauţi soluţii...munceşti acasă: coşi pentru vecini (nu ştii...înveţi), pui în borcane pentru iarnă şi îţi faci reclamă, faci orice se poate munci de acasă. Eu am lucrat pe calculator şi am pus în borcane pentru iarnă :), iar alţii au cumpărat bucuroşi reclama mea.
Deci, până la urmă, chestia cu emanciparea eu cred că este înţeleasă foarte greşit de multă lume, iar femeile vor musai să demonstreze că pot uitând defapt că ele trebuie să îşi demonstreze lor în primul rând, iar odată demonstrat...nu înţeleg de ce trebuie să ştie toată lumea ce pot ele :).
Lumea dacă este să te aprecieze şi să te respecte o va face oricum prin ceea ce eşti tu ca şi om, prin acţiunile şi faptele tale şi vor vedea realizările tale fără să trebuiască să sacrifici toate persoanele şi lucurile importante din viaţa ta de femeie, mamă şi soţie!
Poţi să te emancipezi şi să devii astronaut...dacă asta visezi, dar nu trebuie să uiţi niciodată că tu însăţi eşti un centru al universului pentru copii tăi şi de tine depinde în primul rând ceea ce vor deveni ei ca şi persoane, iar jocul cu viitorul lor poate fi ruletă rusească pentru ei. Cred că banul nu rezolvă totul şi chiar dacă copii pot beneficia de o grădiniţ bună, de o şcoală bună, tot de noi ca şi mame depinde "aluatul" pe care ceilalţi îl vor modela pentru ca ei să devină oameni adevăraţi.
Eu cred că umblatul aproape playboy pe afară, nesimţirea, aroganţa, violenţa, alcoolismul timpuriu, faptul că tinerii sunt foarte excentrici, introvertotţi sau deosebit de extrovertiţi ni se datorează în primul rând nouă ca şi
mame, iar doar apoi nouă ca şi părinţi!
O altă opinie despre acest subiect o găsiţi la
Iulia pe blog şi eu cred că luate împreună, aceste două subiecte vă vor pune puţin pe gânduri sau poate nu :D!
Adăugare...
Bineînţeles că emanciparea a fost prost înţeleasă şi de unii bărbaţi care de abia au aşteptat să mai scape de unele munci plasându-le femeilor şi asumându-şi meritele. Şi, a mai fost prost înţeleasă de ei în muncă...deoarece de atunci stimulează mereu ideea de femeie Barbie în locul femeii, promovând prostia şi prostituţia în locul inteligenţei şi corectitudinii. Când spun prostituţie nu mă refer doar la cele care sprijină stâlpii sau trotuarele ci şi la acele persoane care sunt dispuse la orice concesii pentru un anume statut în societate. Şcoală puţină, prostie multă, frumuseţe trecătoare...alegerea bună! Dacă mai şi acceptă postura de amantă de servici alegerea a devenit...perfectă!
Pe vremuri, aceste "calităţi" aveau un anume statut cunoscut de societatea de atunci şi tratat ca atare. Ştiai unde le este locul şi dacă aveai nevoie de ele le uzai şi le puneai la loc.
Acum, femeile au ajuns în situaţia în care trebuie să vadă cum blonda cu picioare lungi şi minte scurtă e aleasă în locul ei, iar asta pentru că unele lucuri au rămas aceleaşi, iar altele sunt libere precum păsările cerului - mai în glumă, mai în serios...după percepţia fiecăruia.