Serile de toamnă au ceva din gustul iubirilor cuminți

 

Serile de toamnă au ceva din gustul iubirilor cuminți. Din mirosul bunicilor și îmbrățișarea mâinilor lor. Mâna bunicilor seamănă cu clopotul bisericilor, iar iubirea lor cu turlele înalte, pe care oriunde suntem le vedem. Palme din care crește lumina și căldura în mijlocul cărora am crescut noi. Serile de toamnă au ceva din timpurile de altădată și au gust de vată de zahăr plutind pe luciul unei cafele aburinde. Și cântă! Serile de toamnă cântă cel mai frumos a păsări ascunse printre ramuri, precum gânguritul unor copii, a lăcustelor și greierilor, a vântului care se pierde peste tot ca să îl regăsim mereu peste umeri, printre șuvițe. Un îndrăgostit care ne ține mereu în brațe, șoptind depărtări și apropieri. Amăgiri și vise. Dar ce frumos le șoptește! Serile de toamnă au ceva din sufletul nostru, dar cel mai mult, din iubirile coapte și cuminți!

Cu drag, 

Povestitoarea

Noapte bună, Sufletele mele dragi!

Scrisul meu…? Scrisul meu nu este întotdeauna despre mine.

 

Scrisul meu…? Scrisul meu nu este întotdeauna despre mine. Este despre voi! Când tace, scrisul meu vă ascultă pe fiecare. Vă aude plânsul fără lacrimi, tristețile, singurătățile pe care vi le duceți cu demnitate, depresiile, disperarea, le înțelege și le conturează. Poate de aceea sunt unul din oamenii care este iubit, plagiat, urât și invidiat în aceeiași măsură. Deoarece ajung în cotloane pe care, uneori, nimeni nu vrea să și le reamintească, nimeni nu vrea să le vadă sângerând, să le simtă, să le înțeleagă. Iar unii, nu vor nici măcar să le „trateze”. Textele mele sunt despre emoție, suflet, despre cicatricile acelea care ne plâng sub piele. Sunt despre noi. Despre fiecare dintre noi. Scrisul meu nu e genial cum spun unii. E foarte comun și banal. Nici măcar unul prozaic, deosebit sau bun. Scrisul meu este dureros și arareori fericit. Poate doar când scriu despre copilărie, fiica mea sau povești. În rest, el este ceva care s-a născut pentru a mă ajuta pe mine. Este egoist! Nu ca un talent pe care să îl folosesc în a aduna aprecieri sau bani, fani ci, pentru a mă ridica pe mine din deșertul din care nu reușeam altfel să ies fără să mă pârjolească! Nu sunt un om care ar putea trăi pentru a vă mulțumi pe voi, pentru a aduna aprecieri și fani. M-ar trage înapoi, exact în punctul de care am vrut să scap. Scrisul meu nu mă poate mulțumi nici pe mine, darămite o mare de oameni?! El doar m-a salvat. Mi-a fost barca de care m-am agățat să ies din apele tulburi, oaza care m-a ferit de soarele arzător din inima mea, Dumnezeul în fața căruia îngenuncheam pentru a găsi liniștea și smerenia. Scrisul meu este al vostru al fiecăruia și așa va rămâne, deoarece literele mele conțin oameni, suflete, amintiri, iubiri, copilării și sunt vii. Vă cutreieră și vă umblă pe cărări nebănuite fără să vă ceară voie, fără să le deschideți ușa. Vă ajung din urmă și o iau în fața voastră. Vă mulțumesc că sunteți acolo între cuvintele mele și îmi țineți de urât. Cumva, ne tratăm unii pe alții de singurătatea din lume, de depresii, de depărtări, de părăsiri, de trădări. Ne ținem de mână, plângem, râdem, dansăm, ne îmbrățișăm, ne certăm, ne urâm, ne alungăm, ne chemăm, ne iertăm, iar din lanțul emoțiilor noastre, se naște scrisul acesta bolnav de iubire, de prea plin. Eu scriu, iar voi toți, cei care mă citiți, fără să vreți, fără să știți, curgeți prin mine. Sunteți peste tot…asta voiam să vă spun. La capătul peniței mele este mâna pe care sufletele voastre o întinde pentru a mă ajuta pe mine să vă dau mai departe.

Cu drag,
Povestitoarea

Să știți că Hanul este acum și pe Instagram...

 

Hanul a trecut și el în rând cu lumea și a zis să facă trei pași de spiriduși năstrușnici și pe instagram. Bursuc, iar a bombănit, dar s-a lăsat convins. Așa că...suntem și pe Instagram, pentru cei care vor să stea pe lângă soba noastră de acolo. E mai cu multe fotografii și vorbărie puțină!

Vă aștept și acolo, dacă simțiți!

„Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!”

 

"Sunt în acea etapă a vieții mele în care mă feresc de discuții. Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!" - Keanu Reeves

Așa simt și eu de la o vreme. Poate am crescut și eu mare într-un final, deoarece zgomotul inutil din oameni, furtuna din orgoliile lor nu mă mai atinge, deoarece știu exact cine sunt și cum am ajuns aici. Cunosc fiecare potecă, munte și vale pe care le-am străbătut, fiecare răscruce, examen, îngenunchere, urlet de neputință, om care m-a trădat și care mi-a întins mâna.

Îmi amintesc clar câte nopți nedormite am avut ca astăzi să pot să îmi susțin părerile si să le argumentez. Nopți, luni, zeci de ani de studiu.

Îmi amintesc miile de case în care am intrat ca alții să înțeleagă că mai sunt șanse, speranță si că nimeni nu e singur, că toți au drepturi, în timp ce în lumile mele se întuneca și speranța disparea ca o "rara avis". 

Nu e ușor să fii singur în viață. Să nu ai nici o susținere. Să fii și mamă. Dar, de câte ori cineva m-a impins, m-a dat deoparte, mi-a făcut piedică, m-a despicat în două, m-am ridicat singură, mult mai demnă, mult mai puternică.

Dar lecția asta, o tot luam peste suflet. Toate jumătățile de măsură pe care oamenii mi le ofereau, toate răutățile care mi le împărțeau, vorbele care mi le aruncau pe obraz, bucuriile lor puerile că "mi-au demonstrat ei ceva", toate mă dureau. Simțeam mereu să dau o replică, să explic. Nu mai simt!

 Pot să spună, să bârfească, să scrie ce vor ei, pot înjumătăți adevărul și îl  pot preschimba cum vor, după chipul și asemănarea orgoliului lor mare și chinuit. Pot să se bată cu pumnul în piept cu "adevărul lor"  poleit de propriile traume, desfigurări sufletești și lumi a oglinzilor în care trăiesc -  o lume a iluziilor, a plinătății de sine. Trăiri bolnave, de care acum mi-e milă. Atât. Nu mă mai ating. Zgomotul lor se pierde mai repede decât sunetul unei lingurițe căzute pe jos. O iau și invârt în cafea, iar viața se simte ca o vară frumoasă și caldă. Trist trebuie să fie să fii un om care simți să demonstrezi mereu ceva, cuiva. Să arați că unii sunt monștri numai pentru că așa înțelegi tu lumea pe care o împarți mereu în bun si rău, bărbați și femei. Strâmb, fals și urât! 

Oamenii mari, devin atât de mici uneori, încât nici umbra nu le-o mai poți vedea. Mici și chirchiți în existența lor chinuită...

Poate într-adevăr am învățat să cresc și eu mare deoarece nu mai aud zgomotul din oameni, numai liniștea.

 Zi frumoasă, Suflete dragi! Mă bucur să ne revedem din nou aici, în locul care îmi amintește cel mai frumos despre mine și despre pașii pe care i-am urmat în viață!

E mult întuneric în lume și în oameni.

 

Azi nu m-am trezit zâmbind. Am sufletul plin de pietre de moară. 

M-aș muta cu fata, sotul și pisicile mele în munți, în mijlocul pădurii și aș tăia tot accesul la lume. 

Aș avea în casă doar cărți, un pick-up bătrân, o peniță și multă cerneală. Eu. Ei, fiecare ce ar simți. 

Aș scrie mult și m-aș plimba. Nimic nu mi-ar lipsi din zgomotul infernal care s-a abătut peste lume și oameni. Poate doar piețele locale, unde văd fețe aproape familiare, care îmi amintesc de sat și bunici. De Dumnezeul din omul simplu!

E mult întuneric în lume și în oameni. 

Lumea a devenit o scenă înfricoșătoare pe care se dau tot mai des reprezentanții grotești, iar oamenii aplaudă, se mănâncă între ei și nu mai au nici un minim de decență și respect în răspunsurile sau atitudinea lor. 

Și totuși, este spectaculoasă lumina de dincolo de întuneric. Cea pentru care străbatem astfel de lumi stinse. 

Să fiți buni oameni, că de rău e plin deja în lume. Amintiți-vă că numai bunătatea este candela cu care putem lumina în viață și în întunericul din noi sau din oameni. 

Zi liniștită și cu înțelepciune vă doresc!

Jurnalul unei copilării. Eu şi mama.

Este timp pentru toate. Să fim copii, să creştem mari, să mergem la şcoală, să ne facem prieteni, să greşim, să îndreptăm, să iubim, să suferim, să ne vindecăm şi să vindecăm, să iubim iar cu încăpăţânare fiecare primăvară, om, pasăre, zâmbet, să construim un cămin, să avem copii, să ne mutăm, să ne fie dor, să ne bucurăm de părinţi, să fim bunici. Dar mai ales, este timp să fim oameni. Şi să devenim oameni. Buni. Şi mai buni! Şi să iubim! Mult! Orice şi pe oricine, deoarece iubirea vindecă răni şi schimbă destine!

(Jurnalul unei copilării. Eu şi mama., Ramona Sandrina)

Unde te naşti, rămâne ceva din tine. Rădăcinile.

Unde te naşti, rămâne ceva din tine. Rădăcinile. Ele pornesc din sânge și suflet. Sunt eterne. Le porţi oriunde călătoreşti prin lume. Și tot de acolo, iei ceva. Glasul pământului, vocea mamei, brațele bunicii, echilibrul dat de tata și înțelepciunea bunicului. Stelele nordului vor fi mereu. Locul natal te modelează, te formează și fără să vrei, ai accentul lui, pentru eternitate.

Județul și orașul natal este cumva o altă verigă a ADN-ului tău. Te alcătuiește și îți amintește că oriunde vei fi, tu, de acolo ești cel mai mult. Că oriunde ai trăit, tu acolo te-ai născut, iar rădăcinile tale se vor întinde de acolo peste toate locurile unde vei simți să te așezi o vreme. 

Bihorul va fi mereu locul în care am copilărit, în care am mers la grădiniță, la școală, unde am alergat pe miriști, unde am așteptat vacanțele, unde îi am pe Mama, Tata și Frații mei! Și mi-e bine să am un loc pe care să îl pot numi „Acasă”, când simt să mă întorc din țările calde ale păsărilor călătoare!

Mulțumesc frumos, Discover Bihor!

Pentru mine, toamna nu este un anotimp..

 

Pentru mine, toamna nu este un anotimp. Este o stare, un fel de a fi. Este o melancolie pregătită mereu să picteze visele noastre. Amintirile. Dorurile. Este o potecă îngustă, printr-o pădure fără de sfârșit în care ne regăsim pe noi și frânturi din alte timpuri. Toamna este despre noi, mai mult decât oricare alt anotimp. N-aș fi crezut. Mi-ar fi plăcut să mă numesc ca o lună de toamnă. Și-ar fi făcut culcuș în numele meu, păsările care nu sunt călătoare.

O seară minunată vă doresc!