„Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!”

 

"Sunt în acea etapă a vieții mele în care mă feresc de discuții. Chiar dacă îmi spui 1 + 1 = 5 ... Ai dreptate, bucură-te!" - Keanu Reeves

Așa simt și eu de la o vreme. Poate am crescut și eu mare într-un final, deoarece zgomotul inutil din oameni, furtuna din orgoliile lor nu mă mai atinge, deoarece știu exact cine sunt și cum am ajuns aici. Cunosc fiecare potecă, munte și vale pe care le-am străbătut, fiecare răscruce, examen, îngenunchere, urlet de neputință, om care m-a trădat și care mi-a întins mâna.

Îmi amintesc clar câte nopți nedormite am avut ca astăzi să pot să îmi susțin părerile si să le argumentez. Nopți, luni, zeci de ani de studiu.

Îmi amintesc miile de case în care am intrat ca alții să înțeleagă că mai sunt șanse, speranță si că nimeni nu e singur, că toți au drepturi, în timp ce în lumile mele se întuneca și speranța disparea ca o "rara avis". 

Nu e ușor să fii singur în viață. Să nu ai nici o susținere. Să fii și mamă. Dar, de câte ori cineva m-a impins, m-a dat deoparte, mi-a făcut piedică, m-a despicat în două, m-am ridicat singură, mult mai demnă, mult mai puternică.

Dar lecția asta, o tot luam peste suflet. Toate jumătățile de măsură pe care oamenii mi le ofereau, toate răutățile care mi le împărțeau, vorbele care mi le aruncau pe obraz, bucuriile lor puerile că "mi-au demonstrat ei ceva", toate mă dureau. Simțeam mereu să dau o replică, să explic. Nu mai simt!

 Pot să spună, să bârfească, să scrie ce vor ei, pot înjumătăți adevărul și îl  pot preschimba cum vor, după chipul și asemănarea orgoliului lor mare și chinuit. Pot să se bată cu pumnul în piept cu "adevărul lor"  poleit de propriile traume, desfigurări sufletești și lumi a oglinzilor în care trăiesc -  o lume a iluziilor, a plinătății de sine. Trăiri bolnave, de care acum mi-e milă. Atât. Nu mă mai ating. Zgomotul lor se pierde mai repede decât sunetul unei lingurițe căzute pe jos. O iau și invârt în cafea, iar viața se simte ca o vară frumoasă și caldă. Trist trebuie să fie să fii un om care simți să demonstrezi mereu ceva, cuiva. Să arați că unii sunt monștri numai pentru că așa înțelegi tu lumea pe care o împarți mereu în bun si rău, bărbați și femei. Strâmb, fals și urât! 

Oamenii mari, devin atât de mici uneori, încât nici umbra nu le-o mai poți vedea. Mici și chirchiți în existența lor chinuită...

Poate într-adevăr am învățat să cresc și eu mare deoarece nu mai aud zgomotul din oameni, numai liniștea.

 Zi frumoasă, Suflete dragi! Mă bucur să ne revedem din nou aici, în locul care îmi amintește cel mai frumos despre mine și despre pașii pe care i-am urmat în viață!

retorice cu voi.. ( pricepe-ma! )

Cand am fost mica, mama m-a invatat sa nu vorbesc cu strainii! Cand am crescut, viata m-a invatat acelasi lucru. La timp. Eu insa, m-am prins destul de tarziu. Cand am fost mica, mama m-a invata sa nu ma las amagita cu dulciuri, jucarii sau vorbe mieroase. Cand am crescut ca adult, viata m-a invatat sa nu ma las amagita cu zambete, iubire si cuvinte. Viata m-a invatat din nou la timp, dar eu m-am prins ca de obicei destul de tarziu, deoarece toti avem anumite repere in viata dupa care ne ghidam aproape cu sfintenie. Ale mele, au fost intotdeauna: increderea, onestitatea si bunatatea. Mi-am zis ca daca eu pot sa daruiesc tot fara sa pun la indoiala, asa vor face si ceilalti. Si m-au demonstrat ca nu e asa, dar eu m-am incapatanat. Si ei iar mi-au demonstrat ca nu e asa, iar eu iar m-am incapatanat sa cred. Pana am invatat! Am invatat ce sunt defapt strainii. Strainii nu sunt intotdeauna oamenii cu care nu ne-am vazut vreodata, nici cei pe langa care trecem pe strada, nici cei care ne zambesc in treacat sau ne ating cu un gest sau o vorba. Nu! Strainii, de cele mai multe ori stau cu tine la aceeiasi masa, impart cu tine sufletul, gandurile, patul, casa sau viata o lunga sau scurta perioada de timp. Uneori, se numesc familie, alteori prieteni, alteori iubit/iubita, sot/sotie. Si atunci stii! Atunci inveti! Inveti ca in viata, totul ramane ca in copilarie. Tu crezi in ganduri, fapte si oameni buni cu aceeiasi naivitate copilareasca, iar ei te amagesc cu dulciuri, jucarii si vorbe mieroase. Atunci inveti ca increderea, iubirea si prietenia sunt cele trei elemente esentiale si vitale care ne pot urca si cobori in proprii nostri ochi, in propriul suflet si ne pot schimba in altcineva. Cineva cu care nu suntem obisnuiti. Cineva care nu ne place, dar ne face bine sa stam in pielea lui. Cineva care ne tine "safe" intr-o carapace. Si totusi, nimeni si nimic nu are dreptul sa ne faca sa ne fie teama sa fim noi insine, sa zambim, sa daruim, sa avem incredere, sa stim ca in viata singurul reper dupa care trebuie cu adevarat sa ne ghidam suntem chiar noi insine! Putem alege orice si pe oricine, dar nimeni nu va putea vreodata sa aleaga si sa traiasca in locul nostru asa cum stim noi! Putem intreba, dar deciziile pentru noi si viata noastra, trebuie sa le luam mereu singuri. Nu din nepasare, aroganta sau lipsa de respect pentru ceilalti cu care ne-am sfatuit sau discutat ci, pentru ca, oricat de bine poate fi pentru cineva ceva, pentru tine poate fi total gresit. Viata este o manusa, o haina, un inel de logodna cu tine insuti. Nu se potriveste nimanui altcuiva la fel de "perfect" decat tie insuti! Tu te-ai nascut cu un scop: sa iti traiesti viata! Incepe sa traiesti! Nu te lua dupa mine. Eu doar am scris aici ceva. Ganduri, flash-uri, nebunie, zambete, bucati din mine, raze din sciliprea inelului meu de logodna. Sunt ale mele. Le poti potrivi pe tine. Le poti ajusta sa iei curba in viata mai bine, dar, totodata trebuie sa stii ca poti lua curba direct in zid sau prapastie! Eu expun din experienta mea de viata. Din experienta mea cu mine. Conversez cu mine in scris. Apoi, se face sa conversez cu voi cand ma cititi. Va multumesc! Dar retineti, acestea sunt doar niste retorice de ale mele pe care le auziti si voi! Va pup si va imbratisez!

(Retorice cu voi..., Ramona Sandrina)

My beautiful Egypt, my sweet home, Alexandria

Despre iubire și credința în ea

Fragmente de îndrăgostire.

Nu am pretins niciodată că ştiu totul despre iubire. Dimpotrivă, aș spune. Sunt omul care ştie cel mai puţin despre ea. Dar cred în ea. Şi cred în faptul că ea ne schimbă din clipa în care ne-a atins.

Eu sunt doar femeia care iubeşte. Aşa cum ştie. Aşa cum îi cântă inima. Şi nu mă tem de cuvinte. Nu mă tem să vin aici, în fața voastră, să-mi arăt sufletul şi să spun: “Iubesc!”. De ce m-aş teme? De ce ar trebui să tac? De ce ar trebui să fac din iubire un subiect tabu? Nu am greșit cu nimic. Doar simt! Simt… Simt că sunt vie! Simt că trăiesc! Simt cum inima mi-e cuprinsă de milioane de emoţii şi bate frumos. Uneori o ia razna ca o nebună. Alteori, stă mică, mică, doar într-o bătaie. Atunci îi e dor. Şi o ia razna din nou. Zboară!

***

Iubirea crede. Nu se îndoieşte. Poate, totuşi, uneori, se ţine într-o zvâcnire de teamă. Teama că poate totul e un vis. Dar tot ea, inima, ştie. Ştie că, dacă e iubire, nu e vis! E zbor. E căldură. E un cuib în care locuiesc două suflete. Din clipa aceea, nimic nu mai va fi la fel. Două suflete vor merge mână-n mână şi se vor uni într-o bătaie de inimă pentru totdeauna… Atât cât poate fi, ea, eternitatea!

***

Mereu ți-am scris. Nici nu știam de existența ta când am început să îți scriu prima scrisoare. Am rupt-o din sufletul meu și am pecetluit-o cu cele mai adânci gânduri și speranțe. Un răvaș de iubire, scris într-un text și aruncat în oceanul timpului, al Universului. Ca o chemare. Știam că, undeva, cineva s-a născut doar pentru mine și am crezut nebunește în asta. Oamenii îmi spuneau mereu că nu exiști. Că ești doar imaginația mea. Că unicornii au murit demult. Că basmele sunt doar kitschuri. Dar eu nu i-am ascultat. Am avut mereu un fel de al meu de a fi. De a crede. De a spera. Mi-am construit o lume cu noi și am trăit în ea, așteptându-te.

***

Mereu i-am scris. Până în clipa în care l-am găsit. Și încă sunt mirată că poate exista. Habar nu am cum a făcut Dumnezeirea, dar este croit exact după visele mele. După inima mea. Se potrivește perfect acolo. Acum, știind că există, îi voi scrie în continuare. Toată viața mea. Nu pot duce în mine atâta iubire. Și atunci, o scriu. Să nu îl uit. Să mi se impregneze pe suflet. O reamintire constantă a faptului că îmi este și ne este. Un perpetuum mobile al iubirii noastre. Vreau să îl iau cu mine peste tot ca să nu mă pierd. Să ne reîndrăgostim mereu unul de altul! Mereu îi voi scrie. Doar astfel va putea fi al meu etern, iar eu a lui. Doar așa, iubirea mea nu va fi în zadar și se va scrie pe stele, iar el va rămâne nemuritor ca oamenii să înțeleagă că dacă știi să crezi suficient, dacă știi să aștepți suficient, dacă știi să iubești suficient, iubirea se împlinește și ne împlinește!

***

Vreau ca toată lumea să știe că unicornii trăiesc! În noi! Că ei sunt aceia care nasc în sufletele noastre basmele care ne transformă din oameni simpli în oameni extraordinari, doar prin simplu fapt că…Iubim!

Despre Facebook și personalitate

Eu cred că un om ar trebui să fie el însuși indiferent de spațiul în care își manifestă personalitatea, activitatea, existența! Nu ar trebui să conteze că le răspundem oamenilor privindu-i în ochi sau scriindu-le undeva anume. Dacă noi suntem verticali și constanți, vom răspunde la fel de sincer, frumos, cu bun simț și corect, indiferent de locul unde ne vom afla și ne vom exprima răspunsul! Oamenii nu ar trebui să fie duali ci constanți în a fi ei însuși! - Ramona-Sandrina

Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu, WebCultura

 

 (Foto-text: WebCultura)

Toți pot avea o relație, o căsnicie, copii. Chiar și când nu iubesc. Există niște ingrediente necesare: prietenie, încredere și respect. Plus niște sentimente puternice. Nu neapărat iubire.
Totuși, lipsește ingredientul pricipal care transformă căsnicia în cămin. În credință. În rămânere. În înlănțuire. Căminul fără iubire este ca Biserica fără Dumnezeu. - WebCultura, Ramona-Sandrina

Despre decepții și dragoste

Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa…


Ultimele articole, au fost cam atipice, dar am simțit să las libere cuvintele din mine. Și unele adevăruri. Trăiri. Noi, cei care scriem, respirăm uneori cuvinte. Inspirăm oameni, trăiri, emoții, iubiri, dureri, decepții și expirăm cuvinte. Doar astfel putem să ne exorcizăm de tot ce este prea plin.

Cu acesta, am să revin oarecum pe linia mea de plutire. Sau, poate nu. Pentru că, deși semnătura sufletului meu există printre cuvinte, cuvintele se scriu de fiecare dată ursite de alte gânduri, trăiri sau emoții.

Dragi bărbați,

astăzi aș vrea să discut cu voi despre decepție. Despre femeile acelea pe care voi le răniți și apoi le lăsați altora să le repare. Despre femeile acelea pe care voi le găsiți rănite și le lăsați să se repare singure sau pe care simțiți să le reparați voi.

Vreau să faceți, preț de câteva minute, un exercițiu de imaginație. Închipuiți-vă că, într-o zi, mergând către serviciu sau către piață, către un prieten sau la o plimbare în parc, veți găsi undeva, în calea voastră, o floare. Poate nu este doar una, însă voi doar una remarcați. Pentru că are o mireasmă aparte. O culoare aparte. O fragilitate…

Dar floarea este frântă. Rădăcinile îi sunt scoase din pământ, o parte din petale îi sunt răvășite, iar frunzele sunt sfâșiate. La o primă privire nu puteți să vă dați seama ce sau cine ar fi putut face una ca asta. Vântul? Oamenii? Dar ce mai contează? Chiar contează?

În acel moment ar trebui să conteze doar două lucruri: decideți să o luați de acolo și să o îngrijiți sau decideți să plecați mai departe. Situație de mijloc nu există. Sufletele și florile nu se pot repara pe jumătate. Ori te implici până la capăt, ori, pur și simplu, pleci mai departe. Pentru că altfel vei face mai mult rău decât bine…

Dacă vreți să vă bucurați de floarea găsită, nu aveți altceva de făcut decât să o culegeți de unde este. Să o ridicați de jos cu grijă și să nu uitați nici o clipă că este pe jumătate frântă. Să nu uitați că rădăcinile ei se tem să mai pătrundă cu încredere în pământ. Mai degrabă va încerca să pătrundă piatra de data asta. Și singura piatră disponibilă este chiar ea.

Pentru ea, stabilitatea a devenit acel loc unde se învață lecția durerii. Este locul unde intri încrezător și din care ieși sângerând. O dorește, dar se teme să mai ajungă acolo, așa că își ține rădăcinile doar pentru ea. Acolo, adunate sub sufletul ei, pământul, deși mai tremură, nu o mai poate răni. Nu o mai otrăvește. Este dur, rece și sigur. Dar nu mai periculos ca pământul în care a simțit să crească cu atâta încredere și dăruire!

(WebCultura, Despre decepții și dragoste)

Dacă vreți să o vindecați, plantați-o cu grijă în pământul răbdării voastre. Nu o grăbiți să uite că înainte trăia cu alt pământ sub rădăcini. Udați-o cu toată atenția și duioșia voastră. Nu așteptați mereu să vă vadă. Uneori, nu poate… din cauza lacrimilor. Pansați-i petalele și frunzele cu zâmbetul și copilăria voastră. Nu fiți timizi. Dăruiți-i cu încredere bucuria voastră. Îndreptați căldura soarelui vostru către inima ei și încălziți-o încet, încet. Uneori din ea vor răbufni furtuni, dar fiți acolo să i le potoliți! Cântați-i cuvinte pline de iubire, de speranță în timp ce o strângeți lângă voi și îndrăzniți să îi arătați că un cămin adevărat nu doare, nu rănește și mai ales… nu este abandonat!

Și faceți toate acestea în fiecare clipă în care sunteți lângă ea. Faceți-o să râdă mult, să se simtă dorită, prețuită, adorată. Să se simtă copil și floare. Cuvintele și gesturile de iubire… vindecă! Iar o rană făcută din iubire nu poate fi vindecată decât o iubire și mai mare. Și, într-o zi, poate când vă veți aștepta cel mai puțin, rădăcinile ei se vor înfige adânc în pământ. În pământul pe care voi l-ați așezat cu grijă în jurul ei. Pământul despre care ea a învățat că nu se cutremură, nu se rupe și nu e nestatornic.

Frunzele ei vor fi din nou întregi, verzi și pline de viață și vor simți de atunci să se înfășoare cu dragoste, respect și încredere. Petalele se vor fi refăcut și vor avea din nou culorile cele mai vii, mai neașteptate și mai frumoase. Și va străluci! Ea, floarea aceea ruptă, frântă și aparent lipsită de bucuria vieții, va străluci toată. Va străluci a voi! Și va străluci a ea! A viață și iubire. Și atunci veți afla cum este să ai propria floare căreia i-ai fost și pământ și soare și apă vie, iar ea va înflori numai pentru voi atâta timp cât va fi să fie ea.

Dacă nu vreți să o vindecați, lăsați-o unde ați găsit-o. Nu o luați deloc! Nu îi arătați raze de soare cu dinți, pete de pământ mișcător, izvoare de fete morgana. Atât timp cât nu găsiți în voi resursele necesare pentru a o vindeca până la capăt, măcar nu o frângeți și mai mult. Poate până atunci era doar frântă. Cu voi va fi mai mult de atât. Cu voi va pierde și culorile celui din urmă vis. Și tot ce îi va mai rămâne va fi decepția…

Lăsați-o acolo: în cele din urmă, orice floare ce nu a fost ucisă și este doar frântă va găsi în ea puterea de a se vindeca. De a se ridica și de a străluci. Florile pe jumătate frânte au capacitatea de a găsi căldură acolo unde nici nu ne gândim. Găsesc apă unde nici nu am crede că există. Găsesc soare și pământ în locuri nebănuite. Și toate îi stau în putință!


Dragi bărbați,

acum deschideți ochii și înlocuiți floarea cu o femeie. Una alături de care voi vă vedeți viitorul. Dacă o iubiți cu adevărat, fiți grădinarul ei până la capăt și ea vă va dărui o grădină întreagă de bucurii neașteptate. Veți fi Alfa și Omega pentru ea și vă va face invincibil cu dragostea, grija și prețuirea sa. Ce altă răsplată mai mare poate primi cineva decât pe altcineva în întregimea ființei sale?

Dacă nu o iubiți suficient, nu îi luați pământul de sub picioare. Nu vă jucați cu sentimentele, sufletul și încrederea ei. O veți frânge. Poate voi credeți că o veți umili, îngenunchea, termina. Așa este! Le veți face pe toate, dar ea va găsi puterea să se ridice din genunchi, să îndrepte spatele, sufletul și să meargă mai departe ca și când voi nici nu ați fi fost în viața ei. Și chiar dacă nu ați dorit să fiți grădinarul ei, puteați rămâne măcar un om de onoare. Și chiar dacă nimeni nu va afla vreodată, voi vă veți simți mereu, undeva, în sufletul vostru, ca o neghină otrăvitoare…


Dragi femei,

gândiți-vă că în locul florii este copac. Și imaginați-vă că fiindu-i alături va deveni un copac puternic. Apoi, închideți ochii și imaginați-vă că în locul copacului este un bărbat. Și bărbații au nevoie de grădinarul lor. De pământ stabil. De soare, de apă, de căldură. De răbdare. De încredere și de un punct de sprijin. Dacă puteți să îi vindecați, opriți-vă la umbra unui astfel de copac. Dacă nu, lăsați-l acolo. Se va vindeca singur. Sau îl va vindeca o iubire adevărată!

Bunicii mei, în astfel de situații, aveau o vorbă: “Dacă poți să faci un bine, fă-l, dar rău să nu faci!”. Și am încercat mereu să le urmez sfatul. Oamenii fericiți arată ca farurile pentru naufragiații de pe mare. Sunt asemeni unor lumini de speranță. Când întâlniți în calea voastră oameni răniți și nu puteți să îi ajutați și nu puteți să le fiți mângâiere, măcar nu îi răniți și mai mult. Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa. Dacă nu putem fi oameni până la capăt, măcar să fim umani.

Nu există femei decepționate sau bărbați decepționați. Există suflete rănite care se pot vindeca singure. Sau unul pe altul!

Împreună, până când viața ne va despărți - WebCultura

Oamenii se îndrăgostesc. Nu o spun eu. Pur și simplu se întâmplă de când lumea.

Oamenii plutesc împreună în jocul acela nebun al iubirii. Uneori, preț de câteva clipe. Alteori, preț de câteva luni. Și alteori, preț de o viață.

Împreună, oamenii refac clipele. Le dau gust. Le dau miros. Le încheagă. Le transformă în gesturi frumoase care te fac mereu să simți cum inima îți bate nebunește și nu vrei să fii vreodată în altă parte. Sau lângă altcineva. Câteodată, însă, ne dăm seama că sentimentele noastre nu sunt îndeajuns pentru a rămâne lângă un om. Și atunci, plecăm. Plecăm nu pentru că nu am mai putea rămâne.

Oricine poate rămâne lângă cineva o viață, dar nu despre asta este vorba în relații. Relațiile nu sunt lupte pe câmpul inimii și al răbdării. Relațiile nu sunt “care pe care” și “cât mai rezistăm împreună”. A rămâne unul alături de altul o viaţă întreagă nu presupune acte de eroism. Nu presupune compromisuri. Nici sacrificii. Presupune înţelegere, respect şi multă preţuire. Presupune tandreţe, zâmbet, căldură. Presupune să repari unde se poate şi să adaugi acolo unde se simte gol.

Presupune dimineţi în care să te pierzi în ochii celui de lângă tine. Clipe în care să te ţii strâns de mână. Presupune să tragi împreună la acelaşi car, în aceeaşi direcţie. Presupune să te bucuri unul de altul și unul pentru altul chiar și când când bucuria pare doar o părere. Presupune ca inima să ţină mereu sufletele în echilibru. Presupune nopţi de pasiune, iar când acestea dispar, nopţi tandre şi liniştite. Presupune iubire! Aceasta este reţeta unei relaţii de lungă durată – iubirea dincolo de toate şi de tot.

Relațiile nu se încropesc din compasiune față de un om, ci din dragoste. Când din rețeta asta lipsesc ingrediente, mai bine dăruiți-vă un zâmbet frumos și lăsați viața să completeze restul: golul lăsat de o plecare va fi umplut de cine va fi potrivit să îl umple.

Din când în când, iubirea înseamnă și plecări.

 

Sursa articolului: webcultura

Autor: Ramona-Sandrina

Dacă m-aţi întreba în ce timpuri m-am născut ...

(Sursa foto: internet)

Dacă m-aţi întreba în ce timpuri m-am născut şi cum mi-ar place să fie moda mea, asta ar fi: cu sufletul la purtător, visătoare, zâmbitoare şi îmbrăcată elegant, nu dezbrăcată în trend. A fi femeie frumoasă nu înseamnă a te ascunde după fard, a-ţi modifica micile imperfecţiuni chirurgical, a te modela cu silicon de teama de a nu fi admirată ci, a-ţi recunoaşte defectele şi părţile pozitive, a găsi în tine încrederea şi puterea propriei feminităţi şi inteligenţe şi a scoate la iveală prin tot ce faci şi eşti...personalitatea şi sufletul. Acestea din urmă sunt cele care fac o femeie să fie cu adevărat femeie, care transformă banalul în unic şi dă strălucire! Când frumuseţea se va fi dus demult, omul de lângă noi ne va rămâne pentru femeia care suntem şi îi suntem! Pentru cea a cărui frumuseţe radiază a ea însuşi! A te simţi cel mai bine în pielea ta este fardul cel mai ieftin şi mai la îndemână! - Ramona-Sandrina