nunc dimittis

valsul umbrelor
Fotografie realizata de Valeriu Onciu (Dungha)

azi aerul a devenit altfel, pamantul a inceput sa se roteasca ametitor, iar eu sa ma simt ca naiba.
de regula, cand pamantul imi fuge de sub picioare ascult ceva ireal, ceva care sa ma transforme in sange si sa curg prin mine, in mine sa ma amestec printre celule sa ma anesteziez prin auto-visare si atunci, doar atunci se intampla sa apari. e bine. nu fac implozie ci doar explozie. asta ma ajuta. ma ajuta sa ma culeg si sa ma modelez din nou lui maine cand tu nu esti. respir. a mai ramas totusi ceva pentru care te vei intoarce. ceva in mine mereu are crevase prin care te scurgi. cred cu toata convingerea ca si acum in buricele degetelor te simt, pentru ca mi-e visare, mi-e cald, mi-e bine si fara sa vreau te-am pus pe buze si ti-am soptit: nunc dimittis.

de ce?

"Foarte multi m-au intrebat de ce ma implic? De ce ajut?
Ce castig eu din asta? Mi s-a spus macar o data: multumesc?
Sunt mii de cazuri, iar lumea nu devinde sanatoasa prin cativa copii care au avut noroc..."
Acestea sunt doar cateva din intrebarile la care desi simt un gust amar...simt sa intind o mana, un zambet - poate, poate au sa incerce sa treaca de partea celor cativa care asteapta o sansa.

In fiecare zi navigam pe internet din nevoia sincera de a cunoaste, de a citi, de a scrie - pentru a intinde o mana de prietenie celor care aveau nevoie de ea, insa nu as fi crezut niciodata ca viata mea va putea capata un astfel de sens, de rost, de gust, de...culoare!

Nu am crezut, dar...s-a intamplat!
M-am trezit aproape nefiresc de mica in mijlocul unei lumi unde in fiecare clipa trebuie sa ma depasesc, sa incerc sa dau tot ce e mai bun din mine pentru a-mi demonstra ca sunt o mama adevarata, ca sunt un om caruia ii pasa!
Cu inima mica, cu lacrimi in ochi si cu buzele uneori inclestate in frustrari si zeci de intrebari i-am cunoscut pe ei: Consmarie Radulescu, Robert, Radu Mastac, sotii Sfaiter, George Stefan Bliderisanu, Cosmin Gologan, Catalin Bobaru... - niste ingeri de copii, de oameni care au nevoie sa creada sincer ca in lume inca sunt oameni, iar ei vor stii ce inseamna sa aiba o noua sansa... - unii sansa la copilarie, la zambet, la VIATA, la PARINTI, iar altii la sansa de a-si cunoaste copii nenascuti inca!

Toti acesti copii si oameni sunt bolnavi.
Sunt foarte bolnavi!
Toti au nevoie de rugaciunile noastre si de sprijinul nostru financiar - atat cat se poate.
Uneori mic cu mic se face mare si nimeni nu trebuie sa se gandeasca la faptul ca doar sumele mari fac diferenta!
Important este sa fim alaturi de ei asa si atat cat putem!

Va rog din suflet... intrati pe aceste doua bloguri pentru inceput pentru a lua mai multe detalii si alaturati-va acestor familii atat de greu incercate!

http://isabellelorelai.wordpress.com
http://ia-atitudine.blogspot.com

Ganditi-va la faptul ca multi dintre noi suntem parinti deja, iar viata e asemeni unei loterii...nu ne da de veste, nu alege... - eu fac ceea ce fac pentru ca vreau sa cred ca in lume inca sunt oameni de bine, iar daca vreodata m-as afla in aceasta situatie nu as fi singura!
Vreau sa cred ca fiica mea va trai intr-o lume mai buna unde oamenilor le pasa cu adevarat!

cu multa stima,
Ramona Sandrina Ilie

merita?

Azi, un cunoscut care nu intamplator imi este si foarte apropiat mi-a pus intrebarea:

"Merita sa suporti atatea refuzuri si batjocori din partea oamenilor pentru oameni pe care nici nu ii cunosti?"

Puteam sa o expun in textul precedent, dar am vrut sa o ating separat, aici.

Merita?
DA!

De ce?
Pentru ca sunt om, pentru ca sunt mama, pentru ca toti acei oameni care ma batjocoresc nu isi dau seama defapt ca ma fac mai puternica, ma fac sa cunosc aspecte pe care desi le-am banuit nu m-au atins atat de puternic - pana in ultima celula facandu-ma sa ma razvratesc in mine ca un Iuda ce atata vreme s-a lepadat nu doar de Dumnezeul lui ci de el insusi!
Toti la un moment dat stam in noi ca si in niste cochilii - lasi si plini de neimpliniri, lipsiti de atitudine si de viata, asteptand ceva...ceva care pe unii ne impinge si mai mult in cohilie, iar pe altii ne scoate afara sa cunoastem cu adevarat viata la ea acasa: acolo unde este cea mai mare nevoie de ea - intre oameni, langa oameni, aproape de oameni!
Nimeni nu ar trebui sa fie atat de singur si plin de rani si frustrari si dureri si DISPERARI cand e vorba de viata - de dreptul la viata, de sansa la viata!!!
Nimeni nu ar trebui sa se lupte cu un sistem medical atat de mult incat la sfarsit sa nu mai aiba puterea sa se ridice de jos si sa ajunga sa isi ingroape copilul din lipsa de etica profesionala si umanitate!!!

Daca in urma unor fraze de genul:

"aici nu e forum pentru cazuri umanitare",
"doamna ne-am saturat de puturosi care cer bani, incercati in alta parte - noi muncim aici", "copilului meu cine ii va da? mai bine ti-ai vedea de familia matale in loc sa cersesti pentru altii"...

am reusit sa merg mai departe, sa ma reculeg rapid si sa sa fac ceva cat de mic pentru unul din cei care au nevoie inseamna ca a MERITAT!
Daca mi-am ramas mie si convingerilor mele, mie si celor care au nevoie de fiecare dintre noi, inseamna ca MERITA orice!
Nu de umiliri si vorbe goale ma ciocnesc si ma revolt ci de NEPUTINTA MEA si de rapiditatea cu care timpul se scurge uneori in defavoarea unora dintre noi, dintre cei care sufera!
Neputinta mea, "micenia" mea, faptul ca nu de mine depinde, faptul ca uneori nu imi sta in putere mai mult - ASTA ma doare domnilor..., domnule...!
Ma doare cand un copil sau un om sufera cu adevarat, iar eu stau si imi pierd timpul pe forumuri incercand sa apelez la oameni ce se dovedesc a fi de doi bani, oameni care nici macar nu incearca sa inteleaga, sa discute, sa interactioneze logic si cu bun simt, cand poate in alte locuri sunt atat de multi oameni care si-ar da si ultimul ban pentru o speranta cat de mica!

Daca am reusit sa fac ceva macar pentru o singura persoana a MERITAT orice batjocora si orice vorba grea!

Dar pentru un necunoscut merita?
Intr-o lume cu oameni si de oameni nimeni nu e necunoscut. Toti suntem la fel...oameni, iar oamenii se recunosc intre ei fara a fi nevoie de prezentari in prealabil!

dacă...

primilor tăi paşi...mărunţi, apăsaţi şi fericiţi
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Sandrina-Ramona Ilie [Lady Allia]

dacă aş ţine pe pleoape
o lacrimă rănită fără să o redau timpului
prin colţ de gene - de unde se mijeşte
ziua
aş fi lacătul norilor şi-al urletelor
sechestrate în mine

dacă aş închide între pleoape
un pui de pasăre încă ud de primul ţipăt
fără să-l învăţ cum să atingă zborul
între pământ şi cer
folosindu-se de aripi şi picioare
aş fi gratii - toate gratiile egoiste si reci
pline de teamă
înlanţuită

dacă aş păşii toţi paşii tăi ţie
prin mine
te-aş învăţa un mers inegal
ai rămâne mereu în urmă cu un zâmbet

lumină,
dar:

"ştiu că poţi!
unu,
doi,
trei,
mare, mare iubita mamei!"

aşa sunt mai toţi paşii în viaţă
draga mea,
iar eu ştiu că poţi
chiar dacă în gând am să ţi-i număr
sărutându-i pe toţi!

.........

30,august,2008

anotimp

himera pana la capat
intinsa in cele patru parti
ale sufletului tau
cer

cu vise,
vise sarutate
de mii de ori
pe o parte si pe alta
caprifoi prins
la manseta alba
de toamna
peste mine

dantela
cu zambete
sa-ti puna rascrucea
in palma
peste ochii mei
tie

cu lacrimi
sa gasesti cerul
cer
in prea multa ploaie
peste ganduri
cu mine nevazuta

himera pana la capat
intinsa in cele patru parti
ale sufletului tau
vis

"a venit, a venit toamna
acopera-mi inima cu ceva..."

balciurile

e seară, dar cerul e din nou colorat. se aude muzica pierdută undeva departe în copilărie - muzica de bâlci - caruselul magic.
parcă am prins aripi. picioarele le simt mai uşoare, iar pasul mult mai mare. inima bate nebuneşte.
în ochii mi se deschide lumea aceea închisă prea mult în noi: lumea acadelelor, a căluşeilor, a dulciurilor, a porumbului fiert sau copt - vata de zahăr care parcă o simt cum mi se lipeşte de degete şi mi se topeşte în gură.
cred că anul acesta am să mănânc două!
revăd tarabele cu fel de fel de provocări. mai niciodată nu am câştigat, dar nu cred să mă fi interesat asta vreodată.
îmi plăcea!
îmi plăcea să aud forfota din jur, ţipetele fericite ale celor care se dădeau în tot felul de carusele ce te învârteau sau te întorceau cu capul în jos..., îmi plăcea să aud muzica aceea aspecifică a bâlciului, câte un: "lume! lume!..." şi să arunc la ţintă, să trag cu puşca, să arunc inele pe sticle, să încerc să dărâm tot felul de cutii cu o minge uşoară...

aseară am fost la bâlci din nou.
nimic nu s-a schimbat în sentimentul meu. din contră - s-a amplificat!
mă uitam la puiul meu şi am învăţat a miiia oară ceva de la ea: fericirea!!! mirarea!!! minunea!!!
le-am luat pe toate de la ea aşa cum sunt şi cred că le-am înmulţit cu toată bucuria mea de a o vedea aşa.
am jucat din nou la toate şi nu am câştigat decât un telefon de jucărie, dar...A MERITAT!!!
m-am simţit din nou copil, mi-am transformat seara în una absolut minunată, m-am bucurat de dragii mei la maxim şi...am adormit zâmbind...

.............

voi ce părere aveţi despre bâlciuri?
cum le trăiţi?
ce vă place la ele?

monolog - cadana de zambete

o zi ca oricare alta.
poate doar cativa nori si pamant reavan de la ploaia de ieri.
pasi in alti pasi. parca nu m-as mai potrivi deloc alor mei.
gata!
mai incerc unul - ultimul si gata!
asta e un pic mai mare. clar. imi iau toti pasii cu mine si ma intorc acasa.

acasa in mine - evident!

in drum mi se pune de-a latul, de- a lungul, de-a curmezisul...de-a tot drumul EA!

zambesc si dau din cap.

- credeam ca macar tu nu ai sa apari azi!

ea ma privi. era rece. taia.

- credeai sau sperai? nu te mai amagi! iti sunt cea mai buna prietena!
- mda...
- esti ironica fata! de ce ma urasti defapt?
- pentru ca esti INDIFERENTA! din cauza ta mor oameni, suflete...din cauza ta lacrimile stau pe marginea prapastiei din noi...
- na si de aia nu mai poti tu acum. acum te doare de tine. e bine si asta din cand in cand.
- de unde stii tu?
- eu aud sufletele. cat despre mine...gresesti fata. eu doar sunt - ca oricare alta traire: iubirea, tristetea, fericirea...
- nu. tu esti altfel!
- nu eu sunt altfel. voi oamenii sunteti diferiti. fiecare ma traiti altfel. unii atat de putin incat ma irita pana si pe mine, altii moderat, iar altii ma traiesc atat de intens incat as vrea sa imi iau si eu concediu...
- cu alte cuvinte...
- nu ucide mesagerul. eu sunt "omul" fata! sunt "omul" imbracat cu o alta haina - sau dezbracat de o alta haina. cum vrei sa privesti situatia.
- dezbracati de suflet...
- poate...daca nu vi-ati lasa sufletele" de buna voie si nesiliti de nimeni" tabla de darts sentimentelor altora...
- te-am cunoaste mai bine
- nu pe mine. celelalte trairi...
- bine Indiferenta...eu mi-am luat pasii si plec.
- nu sunt ai tai. ai tai sunt mai mari.
- mai mici ai vrut sa zici.
- nu! mai mari. talpa ti-e mica, dar pasul ti-e mai mare...mereu cari pe cineva cu tine in el.
- nu-i asa? fac parte dintr-un mare" harem sentimental" - ultima cadana de zambete... heiii, unde ai disparut asa?
- in coltul ochiului tau stang... - hai, ia-ti pasul si pleaca. la urma urmei eu sunt Indiferenta!

amar

gândul meu tace
doi corbi îi stau pe umeri
şi ciugulesc amar

buzele le strâng cu putere
până simt cum îmi scrâşnesc dinţii

toţi corbii mei ţipă
şi ţâşnesc afară prin ochi
sfârtecând cu aripile

acum stau cuminţi
pe gene
şi se iubesc

La Multi Ani draga Mama!

De ziua ta toate florile, fericirea, sanatatea si zambetul din lume!!!
Sa ne traiesti cat mai multa vreme sa ne bucuram unii de altii cat mai multi ani, sa ne impartin amintiri printre zile frumoase si clipe senine!

LA MULTI ANI MAMA GETA!!!

cu dragoste nepoata ta Augusta-Maria
si
copiii tai Catalin si Ramona-Sandrina!

iti multumim ca existi atat de fumos in viata noastra!

povestea unei Mame

Ca şi o adiere de primăvară încă timpurie...timpul se joacă în părul tău alb Mamă... Uneori ţi-l împleteşte în vise argintii, alteori în culori castanii...şi ţi-l plouă cu amintiri.
Doar zâmbetul jucăuş şi ştrengar, steluţele din privirea ta căpruie îmi descriu ÎNCĂ sufletul tău de copil...mare şi plin de griji pentru mine.
Cred că aşa mi te voi aminti mereu - alergând la uşă repede, repede şi deschizând braţele a dor de mine - şi trecuseră doar câteva ore de grădiniţă, de şcoală, de facultate, de servici...Mamă, dar erau orele calvarului tău: "Oare e bine?", "Oare nu plânge?", "Oare nu e tristă?", "Oare îi e bine?" ...şi acest..."Oare..." era plasat în mijlocul unei liste atât, atât de lungi...
Când mă întorceam de oriunde aş fi fost plecată...casa mereu mirosea a tine Mamă...!
A parfum de lavandă şi lăcărmioare... Tot ce era greu şi rău rămânea la uşă, dispărând odată cu braţele tale larg deschise...şi cu inspirarea aerului drag de la pieptul tău.
Şi acum îmi amintesc miresmele copilăriei mele...: prăjitura cu mere şi scorţişoară şi mâncarea mea preferată de mazăre... Am să port cu mine aceste miresme mereu...sunt nişte amintiri pe care încă le simt când mă gândesc...Acasă!
În vacanţele copilăriei mele, când eram departe de tine... - te auzeam plângând în visele mele - mă trezeam cu ochii umezi de tine...şi cu mâna strângând puternic colţul perinii...în credinţa că era mâna ta caldă şi protectoare.
Fără să simt, ...am crescut şi eu Mamă, dar încă îmi imaginez buzele tale asemeni unei închipuiri pe degetele mele micuţe şi firave în timp ce dormeam. acum...pot să mi le imaginez aşa cum au fost!
Acum am şi eu două mânuţe de sărutat.
Sunt atât de mici Mamă...!!!
Atât de mici, încât mi-e teamă să nu le strivesc sub buze şi zâmbet. Uneori scap lacrimi peste ele, iar puica mea...zâmbeşte în somn. Când îi cânt cântecele de leagăn şi o privesc la sân ştiu cu adevărat ce am însemnat eu pentru tine şi tu pentru mine. Când mânuţele ei îmi ţin sânul...ştiu cu adevărat cât de mică e lumea... - TOATĂ E A MEA - , iar uneori...nici LUMEA nu e deajuns şi atunci ŞTIU...că fiecare copil e un UNIVERS, iar eu sunt încă UNIVERSUL TĂU...
Îmi aduc aminte Mamă...cum deşertam tolba cu poveşti la o ceaşcă de cafea în fiecare zi alături de tine şi cât de frumos ştiai tu să râzi şi să îmi transformi ziua într-o zi minunată.
Azi,...ne-am revăzut la cafea - e aceeiaşi aromă..., poveştile sunt mai multe şi altele -, dar azi am şi eu griji Mamă şi mă întreb: "Oare...???"..., iar tu mă ştii şi sărutându-mă pe frunte îmi spui zâmbind: "Gata pe azi...fugi acasă. Te aşteaptă acolo o altă poveste de povestit, iar timpul...nu ne iartă. Nu-l pierde cu mine...câştigă-l lângă ea...Clipele voastre acum...sunt cele mai frumoase! Noi..., ne mai vedem mâine...până într-o zi!".
Te privesc Mamă şi tăcând îţi spun tot: TE IUBESC CUM NUMAI O FIICĂ MAMĂ...POATE IUBI !!!
Cu lacimi îmi surâzi şi te îndepărtezi...TU...ŞTII...CUM NUMAI O MAMĂ...POATE ŞTII !!!

Acum...stau şi mă uit la puiul meu cum doarme. O ţin de mânuţă şi o bat încet pe spate când scânceşte - are colici -, iar ea...ŞTIE că o fiinţă cu glas tremurat de emoţie mereu o veghează de tot ce o doare.
Acum...nu, dar mai târziu îşi va aminti căldura mâinii mele, a vocii, a pieptului şi va ştii că a fost...MAMA !!!
Miresmele copilăriei ei vor fi altele, dar dragostea MAMEI va avea aceleaşi amintiri...!!!

...........

CU DRAGOSTE MAMELOR ŞI COPIILOR LOR!

CU APRECIERE TUTUROR CELOR CARE ŞTIU SĂ LE FIE ADEVĂRATELOR MAME APROAPE LA BINE ŞI LA GREU!

CU PRIETENIE...CELOR CARE ŞTIU SĂ SIMTĂ!

........

"Ai luat toate lucrurile obişnuite ale vieţii de zi cu zi şi m-ai făcut să mă simt deosebită. Ştiu că orice mi se va întâmpla în viaţă, datorită ţie, valorez ceva" - Pentru o minunată MAMĂ (Helen Exley)

rochie neagră

răscolesc în mine - ochii mi-s goi şi orbi de căutare
mi-a răsădit doar durerea în carne
şi încep să cresc către Cer copac de lacrimi
cineva m-a îmbracat într-o rochie neagră de amintire,
iar eu am înmugurit cu sufletul în jos
ca o aşteptare

în mine nu mai cresc furtuni şi întrebări
răspunsurile au înţepenit cristaline în ploi fără picături
doar căderea lor se aude asemeni unei vieţi de sticlă
sfărâmată înainte de timp - puf de păpădie între geruri de îngeri,
iar eu am înmugurit îngenuncheată
cu ţipăt mut

în cer mă ţintuieşte o gheară de sânge - ochii mi-s plânşi şi calzi
tăcerile şi răzvrătirile îmi sunt oloage şi cărunte,
iar in mine troienesc zăpezi înalte şi îngheţate,
iar eu aştept să înmuguresc din nou

în timp ce cineva mă îmbracă din nou ca o repetare
într-o rochie neagră de amintire!

salcie

cerul meu este o salcie răsucită pe dos

o întrebare,

doar o întrebare
creşte drept
cu toate ramurile
în sus
răsfirată,
amară,
picurată

şi,

un răspuns,

doar un răspuns
coboară privirea
deci, da!
ploaia poate să ude cerul
chiar dacă
are sufletul
c-un genunchi în podea