7 iulie 2009

gânduri răzleţe...

(Sursa foto: Thomas Kinkade)


(Sursa foto: Thomas Kinkade)



Nu ştiu de ce, dar am convingerea, că fiecare om are un vis al său, o gură de aer curat pe care o trage adânc în suflet seara înainte de culcare sau dimineaţa când îşi soarbe încet ceaşca de cafea...

Visul meu întotdeauna a fost să am o familie frumoasă, unde să pot dărui tot ce am mai bun şi mai frumos din mine, unde să pot să pun aripi şi să pot împărţi iubire şi fericire, de unde să îmi trag seva de linişte şi împlinire!

Mulţumesc lui Dumnezeu şi vieţii...am această familie, am această şansă de a sclipi în ochii celui drag şi de a vedea cum pot străluci ochii unui copil pur şi simplu fericit...!

Visul meu a fost să fiu un om complet...să învăţ să dăruiesc fără să cer, fără să am pretenţia de a mi se da înapoi, să ajut dacă pot, să iubesc pentru că iubesc nu pentru a...! Mă bucur că am reuşit şi chiar dacă am eşuat uneori...am sentimentul că mi-am învăţat lecţia.

Visul meu a fost să fiu om, iar dacă uneori în mine a urlat vreo fiară am exorcizat-o scriind, plângând în timp ce vântul îmi adia dimineţile sau serile, uitând sau încercând să uit...

Visul meu a fost să am o căsuţă... a mea! O căsuţă... O căsuţă unde să fac plăcinte şi să le împart cu vecinii pe care îi cunosc de o viaţă! O căsuţă unde Crăciunul se împarte între oameni prin zâmbete, prin amintiri, prin colinde, prin colaci rumeni şi calzi, prin poveşti fără sfârşit...
O căsuţă... unde să îmi pot vedea copila crescând, alergând, admirând grădina de flori a mamei, zburând de mână cu un tânăr şi revenind cu fiecare prilej sau...pur şi simplu...

Trecând prin atât de multe greutăţi constat că nu voi avea lângă mine oameni pe care să îi cunosc nici măcar de un sfert de viaţă... , nu voi avea Crăciun pe care să îl împart prin zâmbete, prin amintiri, decât prin urări tradiţionale şi cadouri simbolice şi...îmbătrânesc aşa, încet în mine sfâşiind şi visul de a avea vreodată o căsuţă a mea..., a noastră în care să îmi pot vedea copila crescând, alergând, admirând grădina de flori a mamei, zburând de mână cu un tânăr şi revenind cu fiecare prilej sau...pur şi simplu...

Singura mea şansă reală de a sta pe prispa casei mele într-un balansoar vechi şi scrijelit şi de a-mi admira grădina de flori mi-o dă Tom...prin tablourile lui minunate, pentru care eu îi mulţumesc din tot sufletul meu cărunt şi amărât până la Dumnezeu...

Greu ne mai e nouă oamenilor să revenim la realitate...nu e aşa?

4 comentarii:

Cristian Lisandru spunea...

Eu cred că orice vis poate deveni realitate, până la urmă... Totul este să cred în el şi să nu fie un vis absurd...

cherie spunea...

Si mie imi plac casutele dar nu am cresut ca efortul merita satisfactia. Am ramas "la bloc". E mult mai comod si eu sunt cam comoda...

Sandrina-Ramona Ilie ( Lady Allia) spunea...

Lisandru...si eu am crezut mereu asa. Cred ca oarecum, undeva, acolo in suflet inca mai sper, dar pe moment este atat de greu incat...nu mai imi permit nici macar luxul de a visa.
Nu e nimic absurd. Absurde sunt toate porcariile pe care le face statul roman si institutia BNR prin conditiile lor tampite si ilogice si prin modul in care tinerii nu mai sunt deloc sustinuti, nici macar atunci cand isi doresc sa faca ceva bun pentru tara asta si pentru ei insisi!!!

M-am saturat de prostia din jurul meu incat deja imi sta in gat! Peste tot usi inchise, spaga, birocratie, persoane amare si nesimtite...

Ma iarta...cred ca am izbucnit, dar frustrarea este atat de mare, incat fraul a devenit prea mic!

Multumesc pentru trecere...

Sandrina-Ramona Ilie ( Lady Allia) spunea...

Cher...pe mine nu m-ar deranja nici macar o garsoniera, numai sa fie a mea.

EU as alege mereu o casuta daca mi-as permite luxul. E altfel. Poti sa ai o gradinuta de flori, una de legume unde sa iti mai alungi din ganduri si griji, poti sa ai o curte unde sa alerge copii, unde sa faci un gratar in weekend, etc