Aşa cum i-am spus nu demult unui prieten bun, mereu mi-am închipuit că sunt un elf şi m-am născut într-o pădure bătrână şi umbroasă, unde copacii îşi vorbesc, iar animalele trăiesc nestingherite, unde basmele sunt încă tinere, iar eu locuiesc într-o scorbură magică înconjurată de ape şi timp bătrân, bătrân…
Uneori, vântul de miazăzi îmi aduce veşti de pe tărâmuri uitate, iar eu cânt şi dansez pe muşchi verde de arbore vorbitor, iar el îşi râde-n barbă de bucurie şi reânvie o bucată de visare în sufletul unui om mare.
Alteori, când mă trezesc în mijlocul unei lumi parcă înghesuită într-o cutie de conservă...fără aer. fără oprire, fără râsete, fără bucurii...doar grăbită şi nepăsătoare, încerc să visez şi să mă pierd în gânguritul unui copil care poate da viaţă poveştilor.
Acest prieten, locuieşte la o aruncătură de peniţă fermecată mai departe, într-o căsuţă împletită din gânduri şi cuvinte frumoase...
Uneori, de pe pervazul ferestrei sale se revarsă câte o liană ţesută din fire strălucitoare îmbibate în praf de stele, iar eu o apuc şi o continui în gândul meu, pentru că îmi place să mă joc cu ideile şi cuvintele, pentru că îmi place să ţes poveşti şi să văd cum se naşte câte o magie între pleoape de copii mari.
Alteori, din căsuţa lui frumoasă ţâşnesc vise şi licorni sălbatici ce nechează cer senin şi ape cristaline.
Iar...în alte dăţi, copacul în care se află căsuţa sa, plânge tăcere, întrebări şi frustrare, iar din lacrimile lui, cresc noptiţe.
Aţi văzut vreodată o noptiţă?
Doar în poveşti poţi găsi o floare mai fragilă sau în tristeţile lui. (
Oare cine e? :D)
Un alt prieten, care se află la o aruncătură de rouă de barba arborelui vorbitor, naşte curcubee magice într-un ochi fermecat de aparat.
Vrăjitorii spun că el este cel mai bun dintre toţi, pentru că el este singurul care a făcut aparatul să simtă, iar fotografia să trăiască...
Şi...a mai făcut ceva! A plăsmuit din dragoste şi magie, împreună cu draga sa, un Prinţ Albastru, o Găluşcă mică şi minunată, care în fiecare zi ne arată cum creşte de frumos,i cum transformă privirile pierdute în zâmbete, strălucire şi zbor de zână proaspăt născută!
(
Oare cine e? :D)
O prietenă dragă, care e la distanţă de o visare, locuieşte pe o planetă albastră, plânge albastru, râde albastru şi are o fetiţă Maya...albastră şi frumoasă.
Despre ea, zânele spun că ar fi o sirenă...care plânge cuvinte fermecate ... aşa cum nimeni alta nu ar putea să le plângă. (
Oare cine e? :D)
Dincolo de dincolo, sau mai bine spus la un răsărit frumos distanţă de curcubee şi de fata albastră, se află povestea fără de sfârşit a unui prieten care întinde oceane de cuvinte şi ţine pe palme ţipetele şoimilor.
El ştie să facă timpul să rămână şi-l desenează în tablouri perfecte care nu au nevoie decât de tăcere frumoasă. (
Oare cine e? :D)
La o cărare verde depărtare de scorbura mea, într-un cuib făcut din cuvinte flori, trăieşte o fată măiastră, cu suflet cald şi vorbă dulce. De la ea putem învăţa cum tăcerea iubeşte, zâmbeşte, trăieşte...ea este fata ce a îmblânzit tăcerea.
Tăcerea s-a transformat într-o salcie cu ramuri albe ce desenează în ape şi pe nori un balet al literelor. (
Oare cine e? :D)
În pădurea mea, unde vântul stă tolănit şi toarce poveşti sîsîite..., iar bufniţele se sperie şi de umbra lor...veţi mai cunoaşte câteva suflete frumoase...
