Dumnezeu tace

mă învelesc în nopţi ca şi cum, în jurul meu viaţa
nu şi-ar fi desprins placenta
de neguri şi încercări

încerc să mi-o smulg de pe faţă, de pe suflet,
dar ea se strânge tot mai tare, mai tare
nu-mi mai aud nici zbuciumul

aripile mi-s ude şi îmbibate în pământ plâns,
picioarele mi-s grele şi obosite,
iar genunchii apăsaţi

Dumnezeu tace
tac şi îngerii
tac şi oamenii

numai eu învăţ să mă rog  cu sufletul pe dos!

(Doamne? Doamne?! Doamne???)

Consiliul Judetean Vrancea nominalizat pentru „Premiul de Excelenta Best Tourism”

    
      Cu mare emotie si mandrie, tin sa precizez ca increderea pe care am avut-o mereu in strategiile de dezvoltare si in puterea de decizie a Domnului Marian Oprisan... nu mi-a fost inselata.
     Un adevarat lider, strateg, gospodar, un suflet neobosit in cautare de solutii si posibilitati...va fi premiat pe data de 24 Februarie 2010.

      "Best Tourism Group, cel mai vechi grup de advertising din Romania specializat in domeniul calatoriilor, va premia Consiliul Judetean Vrancea cu „Premiul de Excelenta Best Tourism”. Evenimentul de decernare a premiului va avea loc în cadrul Galei Premiilor de Excelenta in Turism care urmeaza sa se organizeze in data de 24 februarie 2010, la Sala New York a Hotelului Pullman."

(Sursa: CJ Vrancea)

FELICITARI DOMNULE MARIAN OPRISAN!

FELICITARI ECHIPEI DIN CONSILIUL JUDETEAN VRANCEA!

FELICITARI FOCSANI!!!

sărată

sunt o "mână pierdută"
într-un joc de poker

"sunt" - "nu sunt"
"te văd" - "nu te văd"
"te iubesc" - "nu te iubesc"
"pot" - "nu pot"

cum spuneam,
simt că sunt un moft
aruncat în grabă în mijlocul
unei vieţi mult mai grăbite decât mine

stau pe scaunul din spate şi privesc
cum trec oamenii pe lângă mine
uneori printre ei sunt şi cei mai dragi

nici nu mă văd
sau mă văd câteva minute oarbe
se şterg la ochi şi mă pun pe dosul palmei
apoi se scutură de mine...sărată

privesc cum trec clipele
asemeni unro copaci
de pe marginea drumului
le văd doar în secvenţe de culori

ele nu mă văd
nici măcar nu îmi mai fac bucurii
nu stau şi nici nu lasă pe nimeni
să-mi stea

stau pe scaunul din spate şi privesc
carusel de gânduri negre cât un cer
tot o zare,
iar eu tot mai mică, tot mai mică, tot mai mică...

Habar nu am cum se poate întâmpla, dar dedic această melodie învingătorului Marean...

Ca şi când nu ar fi fost DEJA de ajuns felul în care a tras în jos imaginea partidului şi prestaţia acestuia...
Ca şi când nu ar fi fost DEJA de ajuns faptul că electoratul PSD NU CREDE în Marean şi în absolut nimic din ceea ce spune, face şi reprezintă...
Ca şi când nu ar fi fost DEJA de ajuns faptul că PSD are şi aşa destul de multe probleme interne...

căile apei sfinţite de la porţile parlamentului...întortocheate, de tot râsul lumii şi de toată groaza electoratului PSD au fost... dar...AŞA E ÎN TENIS!

Deoarece mai mult pluteşte prin politică, decât o practică..., dedic această melodie grandioasei prestaţii politice ale Domnului Marean cu urarea... cale lungă printre norii politicii...!

taclale

 

(Sursa foto: internet)

m-am saturat de zgomot crud, de sunete fara rezonanta
muzica e buna calda asemeni unei cafele
savurate sub asternutul unei dimineti albastre
sau rece - asemeni unei lame de cutit care te imparte
intre tine si tine pana la regasire
m-am saturat de zgomotul sinelor care iti zgaraie auzul
de parca ai trage inadins cu unghiile pe o tabla neagra
fara amintiri de creta
la naiba! unde e muzica...de dincolo de petalele florilor?
de ce tace roua?
se pare ca azi a mai murit un greier...sub balcon serenadele se canta
in ritmuri de monezi - zanganesc
un caine urla, un tanar injura, iar cateva fete rontaie seminte
se aud tocurile stridente ale unei femei
se aud pana pe creier!
scarile urla. fara sa vreau le-am auzit
asa am invatat cum poate sa cante piatra
da...! nu ma bagati in seama!
la naiba...azi pana si poezia imi e afona
banda e zgariata in atatea locuri incat...:
"m-am saturat de zgomot crud, de sunete fara rezonanta"
mi-o repet pana imi umplu paharul si...
mai imi torn o balada rock in vene pana ce portativul inimii
va invata tacerea
iar apoi promit sa termin cu vaicareala...

C'aşa e în tenis... vă spune ceva filmuleţul???

 
Mi-am promis de atâtea şi atâtea ori că voi sta cuminte pe tuşă şi voi privi din lumea gândurilor proprii şi a frustrărilor această "scenă politică - că"  din România, dar pur şi simplu mi-a ajuns amarul în gât, iar când mie mi se întâmplă asta simt nevoia să mă răcoresc..."pentru că aşa e în tenis"...vorba Marelui Maestru Toma Caragiu, care se pare rămâne veşnic printre noi şi altfel decât şi-ar dori Domnia Sa!

Toată frustrarea mea a pornit de aici: "Nu vreau să legitimez o competiţie în care nu cred. Mă retrag şi nu mai candidez la nici o funcţie. - Adrian Năstase, 15 februarie 2010"

De ce?

C'aşa e în politică...ca şi în tenis!!!

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii care au dat dovadă de diplomaţie, caracter şi inteligenţă, iar pentru mine, Adrian Năstase a fost întotdeauna un astfel de om şi politician!

Bineînţeles că sunt realistă şi ştiu că m-am aruncat în gura lupilor care vor sări şi vor spune că este un corupt, un om care s-a jucat cu promisiunile şi cuvintele, care îşi numără ouăle şi care s-a dat la fund din cauză că se lasă manipulat!

Prostii... Aş vrea să-l văd eu pe ăla care poate şi susţine aceste aberaţii în faţa altor aberaţii din lumea de dincolo de cortina politică...o lume gri în care oamenii nu vor avea niciodată acces decât supozând... c'aşa e în tenis!

Am eu aşa o întrebare care nu îmi dă pace şi mă suceşte şi mă răsuceşte...

"De ce cazul Tamara a fost întotdeauna mai de actualitate decât cazul Flota...de exemplu?"
"De ce am auzit mai mult de ouăle lui Năstase decât de vapoarele lui Băsescu? - Oare numărătoarea nu se face la fel? Poate că da, dar oricum e mult mai greu să cântăreşti un vapor decât un ou...şi totuşi... ouăle şi Tamara s-au vândut mai bine în presă şi la televiziune!"

Mda...C'aşa e în tenis, nu?

Când avem un opozant de valoare nu ne pasă ce putem aduna pentru noi prin capacitatea sa intelectuală, prin valoarea sa diplomatică, prin valoarea sa umană... - ne pasă doar să-l pasăm, să-l scoatem în out...că deh, aşa e în tenis...!!!

Când e vorba de denigrare politică comunismul lui Iliescu, a lui Năstase e mai greu la cântar decât comunismul lui Băsescu sau a altor politicieni, că deh...aşa e când nu avem arbitru de mijloc..., iar mingea face duble în port... pentru că aşa e în tenis!

Nu e aşa că politicianul român nu face politică? Bineînţeles că nu! El întinde aţa promisiunilor, el îşi bate joc de poporul ăsta încercat şi le ia şi ce le-a dat Ceauşescu! El nu lasă partidele să se joace corect nici măcar în terenul propriu, dar într-un teren de politică?
El bagă oamenii în mizerie, în sărăcie, îi scoate în şomaj pentru că aşa se face economie şi se bagă bani la buget...
El impozitează visele, năzuinţele şi speranţele noastre până în suflet!

Dar...ce să faci...C'aşa e în tenis...!!!

Este mare păcat că stânga romănească nu mai este o stângă şi nu mai are coloană vertebrală, că în loc să susţină calitatea şi exeprienţa oamenilor se bazează pe datul în bobi şi în culori politice - înspre pierderea şi mai mare a electoratului şi a încrederii în ceea ce cândva a reprezentat o putere de mare valoare !

Nu ştiu încotro se îndreaptă PSD, dar tare mi-ar plăcea să îl revăd pe Domnul Năstase acolo unde îi este locul de foarte multă vreme!
Dacă din PSD dispare coloana vertebrală…unde se îndreaptă partidul?

Retragerea candidaturii Domnului Năstase este un gest admirabil, dar în acelaşi timp regretabil pentru noi cei care am sperat în revenirea cu adevărat a PSD într-o stânga de bun simţ!!!

Întreb şi eu aşa...de când a ajuns PSD să îşi pună nădejdea şi valorile de atâţia ani de zile într-un Geoană care a eşuat şi a dus toate aşteptările electoratului la sapă de lemn, Vanghelie, Diaconescu, Mazăre...

Oare ei sunt ieşirea din criză a acestui partid? 
Atunci aşa să ne ajute Dumnezeu!!!

.....

Eu, recunosc ca nu mi-am revenit inca din starea de ... uluiala si frustrare de cand am auzit declaratia Domnului Nastase, urmata apoi de cea a Domnului Iliescu.

Aceste doua gesturi de mare diplomatie si responsabilitate politica sunt deosebit de admirabile, dar in acelasi timp regretabile.

Am postat pe blog ceea ce gandesc si simt eu despre ce se intampla in ultimii ani pe scena politica, dar ceea ce se intampla la ora actuala in PSD este de-a dreptul frustrant pentru electoratul sau..., pentru cei care au crezut in ideologia acestui partid si oamenii sai de valoare si de marca!

Este frustrant sa vezi un om care a esuat lamentabil cum se lupta pentru ceva in care nu a crezut cu adevarat!
Cine crede cu adevarat in electoratul sau, in ideologiile pe acre le reprezinta si in puterea partidului sau...REUSESTE!

  
Geoana nu crede in nimic...dovada patetismul de care da dovada in aceasta lupta din care ar fi trebuit sa aiba demnitatea de a se retrage demult pentru a nu trage si mai mult partidul in jos!
Rusine sa le fie tuturor celor din PSD care au facut din acest partid un partid de paiate politice, un joc de culise, de interese si au uitat pentru ce se afla ei cu adevarat acolo!

Cat despre Domnul Ponta...ii doresc succes!
Decat un Vanghelie, Mazare sau Diaconescu, prefer aceasta candidatura, dat fiind ca are viziunile mult mai apropiate de adevarati lideri ai acestui partid, la acestea plusand pe departe  varsta, exuberanta si atuurile varstei sale.

Se pare ca framantarile sunt mult mai mari si mai adanci decat au lasat a se vedea, dar tare m-as bucura ca Domniile Lor Adrian Nastase si Ion Iliescu sa nu se retraga definitiv si sa dea o lectie de politica si de putere celor care INCA merg cu dansii si CRED in dansii!

Partidul a mai cunoscut o scindare... valorile si coloana vertebrala nu pot sa dispara din partid! Daca dispar...incotro se indreapta opozitia actuala din aceasta tara???
Chiar asa o lasam la mana si indemana unui Guvern incapabil si iresponsabil?
Chiar asa renuntam la ideologiile noastre de o viata in schimbul unor nonvalori devenind un Iuda al acestor vremuri in care Oamenii raman ai nimanui???

Bună dimineaţa iubite!

Bună dimineaţa iubite,
mi-e atât de soare în viaţă de tine
îmi deschizi ferestrele sufletului asemeni unui răsărit frumos
dincolo de ele, îmi ţii în palmele tale lumi frumoase, nebănuite
pe deasupra frunţii, atât de obosite, faci să-mi treacă stol de cinteze,
iar din gânduri îmi creşti iasomii înalte în care cuibăresc
iubiri liniştite

Bună seara iubite,
mi-e atât de cald în sufletul tău
îţi închizi braţele în jurul inimii mele şi-o cuprinzi toată,
ca eu să pot închide între pleoape toate zările şi lumile
din privirile tale în care cuibăreşte
iubirea mea liniştită

să dormim,
- Sss...linişte! În noi au adormit greierii!

trup şi suflet...

ce departe părea lumea dincolo de fereastră
între lume şi mine
era doar un vis
şi doi ochi căprui
ce semănau mai mult a scară către tine

mă dureai atât de mult în golul de la piept
încât nu aş fi crezut
că undeva chiar exişti
aşteptând şi tu la mijloc de viaţă o femeie ca mine

în visele mele erai atât de ireal şi purtai aripi,
dar tu zbori cu gândul,
iar magia ta constă
în faptul că-mi eşti atât de trup şi suflet

desculţă

 

(Sursa foto: netlog)

alergam atât de desculţă de gânduri
cerul îmi ajungea până la brâu
norii se jucau prin păr,
iar rândunele îşi făceau cuib în privirile mele
mai mari decat orizontul

alergam atât de desculţă de ploi
nopţile coborau să-mi spună poveşti
stelele se încingeau în dans alături de mine,
iar luna mi se aşeza pe umăr şoptind
atât de multe universuri

alergam atât de desculţă de oameni mari
copilăria zbura mână în mână cu mine
şotronul deschidea lumi uitate sub paşi grăbiţi,
iar zilele păreau un spic de grâu în roua
primelor dimineţi cu păr lung

Patul de la fereastră

 

(Sursa foto: internet)

Doi bărbaţi bolnavi, imobilizaţi la pat, împărţeau aceeaşi cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea zilnic rezemat pe o pernă, câte o oră, pentru a ajuta drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziţionat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziţie culcată şi îi era inaccesibilă priveliştea pe care o putea oferi unica fereastră.

Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Şi vorbeau toată ziua: despre credinţă, despre soţiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar şi despre locurile în care îşi petreceau vacanţa. În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea rezemat, îi descria celuilalt ce vede afară.

Omul ce nu putea privi pe fereastră era tare fericit pentru ora aceea din zi când i se descria, de către colegul său, amănunţit, ce se întâmplă în afara spitalului. Nădejdea sa de însănătoşire creştea şi căpăta speranţă datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un lac minunat. O mulţime de raţe sălbatice şi lebede îşi găsiseră cămin în acel lac iar copiii se jucau lansând pe apă bărcuţe în miniatură. Tineri şi bătrâni se plimbau voioşi, admirând florile în toate culorile curcubeului ce creşteau din belşug în parc. Copacii seculari mărgineau aleile iar pe cer se vedeau păsări în feeria zborului.

Omul de la fereastră povestea cu voce domoală şi cu detalii minuţioase tot ce vedea. Celălalt se lăsa purtat de povestire, închizând ochii şi imaginându-şi toate scenele. Într-o după-amiază călduţă, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deşi vecinul de cameră nu putea auzi muzica, reuşea să-şi imagineze costumele, carele alegorice şi caii împodobiţi. Altădată povesti de o procesiune religioasă ce o vedea pornind de la biserica din apropiere.

Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe şansa celuilalt de a se bucura de priveliştea de afară. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar şi-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliştea.

Într-o dimineaţă, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniştit în somn. Cu tristeţe, chemă brancardierii să ia trupul neînsufleţit.

Curând după aceea, bolnavul ce tânjise după patul de lângă geam se transferă în locul pe care şi-l dorise atâta. Încet şi cu mare greutate bolnavul nostru reuşi să se proptească într-un cot şi să arunce o privire afară.

În locul parcului nu era decât un zid gol! Sună infirmiera şi o întrebă:
- Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc cu un lac şi îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să-mi spună despre frumuseţe şi dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?

Sora îi răspunse surprinsă:
- Vai! Nu ştiaţi că vechiul dumneavoastră coleg de cameră era orb? Nu putea să vadă nici măcar zidul, darămite altceva. Apoi adăugă: Poate că voia să vă încurajeze?

Morala: 
Dacă trăieşti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au alţii şi tu nu ai, cu siguranţă vei rata bucuria de a primi ceea ce alţii încearcă să îţi dăruiască.  

(Materialul postat nu îmi aparţine!)

Viitorul mai aproape decât ne-am aştepta...

Urmăriţi cu atenţie acest filmuleţ şi puteţi să vă daţi seama despre ce vreau să spun cu titlul. A combina viaţa reală cu cea virtuală şi a face din acest fapt o chestie normală de zi cu zi...ar fi cu adevărat interesant.
Unde mai pui că totul a pornit de la un mouse, apoi de la două, de la ideea de wireless şi... uimiţi-vă :) şi voi. Eu sunt încă în faza de procesare a acestei informaţii :D!

Vizionare plăcută! Aştept impresiile...

gând neterminat

 

(Sursa foto: internet)

ai luat o bucată din mine ca şi cum nu ar conta de unde mă smulgi
ai ascuţit-o între privirile tale adânci
şi mi-ai împlântat-o în suflet ca pe o uitare de mine. n-a curs sânge. nu s-a auzit nici un icnet.
doar eu te simţeam cum încercai să ţâşneşti afară cu toate clipele pe care le scrâşneai
între dinţi

m-ai privit preţ de-o altă clipă apoi te-ai întors şi ţi-ai aruncat pe umeri
toate nepăsările într-un palton gros
ai deschis uşa şi-ai plecat fără să-mi spui măcar un cuvânt, fără să îmi auzi încremenirea
ce mă lega de mine, de pereţi, de pământ ca şi într-o închisoare fără nici o fereastră
cu cer

a trecut mult de atunci. prea mult. nici măcar nu ştiu de ce îmi tot revii în minte
lovindu-te de tâmplele mele
ca o repetiţie, ca o migrenă de care nu mai pot scăpa oricât aer am acum în plămâni
închid ochii şi simt. simt din nou cum te răsuceşti în mine ca într-un mormânt
nu curge sânge. nu se aude nici un icnet. doar eu simt cum de la o vreme ai reuşit
să mi te prelingi afară

acum mi-am dat seama
urmele acelea adâncite în prag erau ale apăsărilor şi regretelor amuţite în încleştarea mâinilor
nu te-am văzut de mine. eram atentă asupra felului în care îţi stătea paltonul
pe umeri
am fost preţ de câteva încremeniri mai înaltă şi mai laşă decât tine. respir. în sfârşit am ferestre
cu cer, iar tu te vrei plecat demult. te du. tâmplele mi-s liniştite acum, iar din buzunarul de la piept
tocmai mi-a zburat un ultim gând neterminat

leagăn

 

(Sursa: internet)

te iubesc omul meu frumos pentru tot ce-mi eşti şi nu mi-ai fost încă
în mijlocul palmelor tale, m-am născut de atâtea ori încât, mi-am pierdut şirul
prin câmpul căprui al ochilor tăi


între coperţile sufletului tău, viaţa mea s-a rescris de atâtea ori încât, mă tem
că nu voi mai iubi altă cerneală decât cea a buzelor tale când mă rosteşti
leagăn de linişti senine

lăsându-mi aripile

în pieptul meu, a trăit cândva un stol de porumbei sălbatici
aveau aripi largi şi zbor frumos. se ridicau şi se roteau deasupra inimii
până în gât,
iar apoi coborau în stomac cuminţi deschizând lacătele a mii de fiori
ce mă străbăteau râuri sălbatice până când adormeau cuminţi
prunci viselor.

uneori, simţeam cum vor să iasă. izbeau din aripi înlăuntrul meu
asemeni unor peşti aduşi pe uscat, iar trupul mi se întorcea pe dos sânge
din pliscuri.
după ce-şi potoleau furtunile, dorul de cer senin şi de zboruri înalte
mi se cuibăreau adânc în carne regurgitându-mă lacrimă
dimineţilor verzi.

în pieptul meu, a trăit cândva un stol de porumbei sălbatici
acum sunt cuminţi precum lacurile. ştiu să zboare deasupra inimii liniştit
planând în cuiburi
le-ai promis în fiecare zi o bucată din tine, iar ei ţi-au dat zborurile
acum, trebuie doar să mă iubeşti lăsându-mi aripile

Remi - sau eu la persoana a treia....

O bucatica de suflet scrisa mai demult. Viata are cotituri. Uneori neasteptata de dureroase, aleori neasteptat de fericite. Din aceasta cauza, Remi inca exista si tot din aceasta cauza, eu am decis sa mai adaug o fraza compozitiei, fara de care viata ar fi stearsa, fara culoare, fara gust si inconsistenta!
Uneori un om, poate sa devina dintr-o culoare oarecare, un adevarat curcubeu!

...................

sa-ti povestesc atunci...
cum pandindu-ma dintre ganduri, soimii mei imi ciugulesc din suflet

incet-incet
pana raman oarba de mine - mai repede decat as fi crezut ca se poate...

sa-ti povestesc despre Remi :).
un altfel de Remi nu cel al lui Hector Malot.
Remi al lui a fost singur multi ani - o vesnicie de copil as spune, dar a ajuns sa culeaga iubirea si linistea ridicandu-se mare, mare pe varfuri - si-a pus cireasa coapta la suflet si acolo i-a ramas.

ea este un Remi pribeag.

cireasa ei e coapta-amar.
e plina de amintiri dulci, senine si taioase, de copaci niciodata prea infloriti..., de pasi cu urme adanci, de un zambet cu ochi a caror culoare i-a prins radacini in ochi pana in irisi, pana in suflet..., de prietenii asemeni ploilor de vara, de tradari si stilete inca infipte intre coastele ce tin inima in palme

...si picura rosu cu lacrimi - ploilor tarzii...

inima amara a amaruiei a iubit si iubeste - niciodata indeajuns, niciodata prea mult...mereu pana la capat, profund si neconditionat - niciodata iubita prea mult - poate doar ingeresc cand s-a vrut a fi doar o femeie simpla...cu doruri, cu lacrimi, cu dorinte...

cu piele fina si carne, cu ochii adanci si luminosi...

Remi a fost iubit - ea iubeste.
nu e mare diferenta - depinde cu ce fel de ochi privesti...

copilaria i-a fost o valiza.
mereu pregatita sa plece de ici-colo cu pasi prea repezi si prea mari pentru o fetita firava cu doruri adanci de bunici cu ochii calzi si brate pline de grija si iubire - singurele brate care au crescut in ea fara sa o raneasca... - o ajutau sa se prinda de ele, cu ele, prin ele, prin ea...

de viata, de soare, de cer...

adolescenta - o casa inchisa cu trairi privite si simtite prin vizor.
cine trece dincolo e un tradator al viselor celor mari...
doi copii mici, excursii , prieteni, vise...visate in nopti tarzii.

poate le-ar fi trait si mai mult daca nu ar fi cazut franta de oboseala de om mare intr-un trup prea ingust atator griji...

tineretea o colivie inchisa cu lacrimi incremenite.
doua maini stranse, lipite pe gratii de suflet: "sunt si eu aici! nu ma vezi?" - era un ecou deja prea obosit.

niciodata nu i-a revenit tinandu-se de mana cu zambetul sau cu ... el. el nu-i mai era. nu-i mai era nici ea - demult, cred.
era o liniste respirata in doi, unde unul era mereu plecat momentului...cand ar fi trebuit sa stea, sa ramana, sa inspire adanc...clipa.

clipa de multe ori salveaza. ale ei au ucis - sau s-au lasat ucise, asfixiate...
apoi...a imbatranit.

o tinerete carunta.
nu mai stie sa lase nimic deoparte. toate o ingeuncheaza - mai repede decat ar vrea, mai adanc decat si-ar fi putut inchipui.

singura data cand sunt Remi la persoana intai...este cand vorbesc despre EA!!!

atunci nu-mi permit sa visez alte vise si nici sa tradez cele ce inca mai pot fi!
singura aripa ce-mi creste din fiecare celula si zboara si rade si e deplina si e fericita si ajunge pana la Dumnezeu...mi-e copila si dragostea infinita pentru ea - si a ei pentru mine.
sunt singura data Remi - iubita sublim si deplin!
acestei aripi ii traiesc si pentru ea nu vreau sa-mi uit puterea ce m-a tinut mereu copac batran, dar inflorit...clipei ce nu se stie ce aduce...

singura data cand sunt Remi  la persoana intai ca si femeie...este cand tac alaturi de tacerile LUI, iubind deplin si cu incredere!!!

atunci, este a doua oara in viata cand nu-mi permit sa visez alte vise si nici sa tradez cele ce inca mai pot fi!

cum spuneam...eu sunt Remi.
un altfel de Remi nu cel al lui Hector Malot.
eu sunt Remi intr-o viata care nu mi-a daruit un Capi sa-mi tina de frig, dar m-a daruit pe mine, iar eu pot fi oricine vreau eu sa fiu!

colibri

când mă strigi, lumea mea tremură
începând de la inimă
sufletul mi se deschide asemeni unei colivii
cu fluturi

când mă chemi, gândurile mele înghit
toate tăcerile
şi mi se întind peste lume să nu mi te strecori
printre degete

când mă atingi, eu nu mai exist
sunt doar răsuflare,
o floare cu emoţii
din pieptul cărei ţâşnesc zeci de colibri

Paharul cu lapte

 

(Sursa foto: internet)

Intr-o zi, un tanar sarac care vindea diferite marfuri din poarta in poarta ca sa-si plateasca studiile la universitate, gasi in buzunar doar o moneda de 10 centi si-i era foame. Decise sa ceara ceva de mancare la urmatoarea casa. Dar nervii lui l-au tradat cand ii deschise usa o femeie superba. In loc sa ceara ceva de mancare, ceru un pahar cu apa.

Ea se gandi ca tanarul parea infometat, asa ca ii aduse un pahar mare cu lapte.

El il bau incet si dupa aceea intreba:

-Cat va datorez?

-Nu-mi datorezi nimic, raspunse ea. - mama mea ne-a invatat ca trebuie sa fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi..

- Si el raspunse: va multumesc din suflet...!

Cand Howard Kelly pleca de la casa aceea, nu numai se simti mai usurat, dar si increderea in D-zeu si in oameni deveni mai puternica. Fusese pe punctul de a abandona studiile din cauza saraciei.

Dupa cativa ani, femeia se imbolnavi grav.

Medicii din satul ei erau ingrijorati. Dupa putin timp au trimis-o in oras. Il cautara pe Dr. Howard Kelly pentru o consultatie. Cand el auzi numele satului din care provenea pacienta, simti in ochi o lumina speciala si o senzatie placuta.

Imediat Dr. Kelly urca din holul spitalului in camera ei. Imbracat in halatul lui, doctorul intra sa o vada. Capriciile destinului, era ea, o recunoscu imediat. Se intorase in sala vizite determinat sa faca tot posibilul sa-i salveze viata. Din ziua aceea urmari cazul femeii cu cea mai mare atentie, ea fu operata pe cord deschis si se recupera foarte incet…

Dupa o lunga lupta, ea invinse boala...! Era in sfarsit sanatoasa..!

Dat fiind ca pacienta era in afara oricarui pericol, Dr. Kelly ceru biroului administrativ sa-i trimita factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. O recontrola si o semna. Mai mult, scrise ceva pe marginea facturii si o trimise in camera pacientei.

Factura a ajuns in camera pacientei, dar ei ii era teama sa o deschida, pentru ca stia ca ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca sa plateasca costul unei interventii atat de complicate...

In sfarsit o deschise si ceva ii atrase imediat atentia: pe marginile facturii citi aceste cuvinte...

“Platita integral acum multi ani, cu un pahar de lapte - Dr. Howard Kelly”

două aşteptări

nu ştiu să iubesc apusurile - simt cum îmi sfâşie privirile

ascunse în spatele irişilor plini de visare

corbii îmi ciugulesc din ochi lumina - miroase a început de iarnă - simt cum două mâini culeg ultimul boboc de trandafir

de pe rugul cu spini

inspir adânc - e încă răsărit în mine şi îngerii de zăpadă se mai pot vedea chiar dacă sunt atât de departe - îi pipăi încet cu sufletul - sunt încă acolo

în timp ce iarna cade asemeni unei avalanşe din cer - ţipătul din mine a scuturat norii

zăpada doar...uneori mă pătrunde - fulgii au ajuns să cadă adânc în stâncă sfărmând-o până la sânge

întind palma din care mi-au crescut două aşteptări şi tac în

mijlocul unui alb perfect

eu doar...sunt singura eroare ce stă şi plânge în timp ce în mine şi în afara mea ninge atât de frumos

ceasornic

 

(Sursa foto: internet)

ceasornic. aşa pare viaţa uneori. un ceasornic îmbătrânit şi ruginit, inexact. nu arată nimic clar. nu i se mai mişcă nici măcar limbile precum altădată. peste frunte simt broboade grele de apă. de la o vreme le simt tot mai apăsate. recunosc că mi-e teamă. mi-e teamă pentru toţi cei dragi.
uneori, în clipele grele, când mă gândesc şi mă întreb cum s-a ajuns aici şi plâng, le uit la toţi...toate - chiar de a doua zi le vor începe din nou ca şi când, eu nu aş fi trup firav de om.
mă întreb uneori ce îndepărtează oamenii astfel? cum poate îndepărta viaţa asta oamenii care altădată se iubeau? cum poate să îi facă să devină doi străini plini de reproşuri şi uitări?
îmi privesc mama. dintre toţi ea mă doare cel mai mult. oarecum pentru ea mi-aş dori să reuşesc cel mai mult. pentru ea şi pentru copila mea care mi-e totul - inclusiv iertarea tuturor uitărilor şi amărăciunilor. poate tot pentru ea mi-s iertată şi eu uneori ca fiică pentru toate cele ce le fac cu voia sau fără voie, din prea multă "mamă" sau prea puţină putinţă. nu ştiu...
ceasornic. da. aşa e viaţa mea. un ceasornic îmbătrânit prea curând. am început să bat inexact. câteodată încep să amorţesc. din ce în ce mai des, din ce în ce mai mult. recunosc că mi-e teamă.