Paul Collier - Slow down
Stăteam pe spate cu privirea adâncă în sufletul lunii când, am văzut-o pe ea!
Un animal negru cu ochi galbeni şi aripi largi. Se furişa pe sub părul meu, în ochii mei, în gâtul meu, strângându-mi inima şi stomacul cu gheare reci.
Mă dezbrăca fâşie cu fâşie de toate nopţile şi de toate ţipetele până când am rămas o bucată de carne goală... fără glas, fără timp, fără emoţii. Mă auzeam în ea ca într-o peşteră.
Când mi-a luat o bucată de piele, ultima aş fi crezut, am simţit cum durerea mi se târăşte prin sânge ca un şarpe. Mă rupea în mii de bucăţi. Eram o bucată de sticlă spartă. Când durerea a trecut am reuşit să o văd aşa cum era ea: o noapte frumoasă...fără vârcolaci şi demoni rupţi din coasta mea, fără coşmare, fără plecări din mine în tine pentru totdeauna. Mi-a arătat cu vârful aripii înspre el.
Temerea mea era un bărbat. Când am deschis ochii, mă ţinea pe spate. Avea mâna stângă sub ceafa mea, iar mâna dreaptă îmi învăţa obrajii, fruntea, buzele şi părul să tremure. Inima lui stătea deasupra inimii mele resuscitând-o, iar corpul meu se sprijinea de umărul lui sau doar el mă ţinea aşa... ultima mea gară.
Adormisem în pântecele unei nopţi cu gheare şi m-am trezit copilul unui bărbat, iar acum nu ştiu de cine îmi este cel mai teamă: de noaptea care oricum va veni mereu, mereu, mereu, o repetare cu întuneric, greieri şi ţipete de păsări înghiţite uneori de stele, sau de bărbatul care va veni noapte de noapte, noapte de noapte aproape ca o repetare până când în una, mai altfel decât altele, mă va avorta uitării şi nopţilor cu lună plină când din coastele mele vor ieşi iarăşi demoni de singurătate.
De data aceasta va fi altfel. Va fi pentru a ultima oară. Simt cum îmi suflă în spatele sufletului. Inima mea bate mai rece. E ca şi cum prin aortele ei frigul, trece prin mijloc ţinând mîinile deshise. Frigul zgârâie...aproape auzi cum scrâşneşte pe pereţi. Acum, singurătăţile mă vor ucide încet şi irevocabil, iar trupul meu se va trezi sprijinit iarăşi de perete alb scorojit de timp şi de mine, un loc unde obrajul meu şi-a desenat forma mare, cât toate serile reci cu ochii în lună.
Simţeam că mă sufoc. Întunericul îmi coborâse în mâini şi în picioare. Nu puteam să mai mişc nimic. Era asemeni coşmarului acela unde simţi că vrei să alergi şi nu poţi...eşti lipit de podea. Cu un ultim efort m-am ridicat şi am ţipat fără să vreau numele tău din nou şi din nou şi din nou.
Două mâini m-au cuprins, una îmi învăţa obrajii, ochii, fruntea, părul să-şi amintească rămânerea cealaltă mă sprijinea de sufletul lui.
Bărbatul mi-a vorbit pentru prima oară:
- Sunt aici...probabil că nu te-am dezbrăcat şi de această temere...
- Ce temere?
M-am ridicat şi l-am privit. Nu mi-am dat seama cât de firav era aşa...privindu-mă. Ochii lui sclipeau umed. Trebuia să-l privesc mai demult. Aş fi înţeles. Temerea avea numele meu. A fost prima dată când am desfăcut şi ultima fâşie. Nu mai simţeam şerpi sub carne, nu mai simţeam frig, nu mai simţeam coşmare.
Te vreau aici. E ca şi cum, m-aş simţi iubită...îmbrăcată. Nu trebuie să mă dezgolesc ca să îmi vezi sufletul.
Ai zâmbit. pentru prima dată, luna era o lună frumoasă, păsările erau doar păsări, iar noaptea era o noapte caldă.
Restul, a fost doar iubire...
~~~
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu