Mulţi dintre voi îmi scriu pe mail şi mă întreabă de ce tot trag chiulul de pe net, de ce intru atât de rar şi m-am gândit că este frumos să împart cu voi și veștile bune, aşa cum am făcut mereu, deoarece pe cele mai puțin bune le-am tot împărțit...
Aşa cum ştiţi, mult timp am avut foarte, foarte multe greutăţi. Multă vreme ne-am tot mutat dintr-un loc în altul. Eram obosită, frustrată. La un moment dat nu mai înţelegeam nimic. Mă simţeam a nimănui. Cam la fel ca şi în cântecul ăla pe care îl tot aud la radio...
"si si stiu la fel ca tine
viitorul meu e in fiecare zi de maine
in fiecare zi trag de mine ca de-un caine
sa fac pe dracu`-n patru sa iau cea mai mare paine
si stiu ca poa` sa treaca luni
poa` sa treaca saptamani ani buni
si tot sa nu aduni
si stiu ca ma invart intr-o lume de nebuni
fara cotiere casca si instructiuni
si stiu ca s-a facut tarziu e ora de culcare
du-te acasa ca la 7 esti in picioare
si stiu ca pot sa scriu o carte despre fiecare
dar pentru critici cartile astea n-au valoare"
Ajunsesem la un moment dat să nu mai ştiu nimic din ceea ce sunt sau am fost. Nu mai aveam un set de valori proprii după care să mă ghidez, să mă echilibrez. Simţeam că nu sunt bună de nimic. Simţeam că nu mai este nimic bun de găsit în lume. Nu mai era nimic bun. Mă îndoiam de mine şi de tot.
Singura constantă în viaţă mi-a fost mereu Augusta. Și omul de la capătul tuturor gândurilor mele.
Aşa am ajuns la concluzia că Dumnezeu niciodată nu ia fără să dea şi niciodată nu îţi pune în spate fără să îţi ofere un sprijin. Totuşi, când te zbaţi şi totul e negru în jur nu vezi lumina decât foarte, foarte greu.
Într-o seară însă, după toate evenimentele frumoase din ultima vreme, într-o seară când după multă, multă vreme mi-am permis să pot discuta din nou cu mine şi să caut soluţii liniştită...o clipă de senin...am început să zâmbesc. Atunci am văzut că am fost nedreaptă. Cu mine, cu cei pe care îi iubesc şi chiar cu Dumnezeu în capul căruia le spărgeam pe toate uneori.
Acum, mă simt oarecum întreagă şi aproape împlinită. Mă simt fericită. Nu întreagă, dar fericită. De altfel, nu e tare greu să mă mulţumeşti pe mine :). Eu nu mi-am dorit nimic altceva decât un loc al meu. Am obosit să mă tot mut. Vreau un loc unde să pun și eu o floare, un copac, un răsad şi să mă bucur de soarele dimineţii, de păsări, de ziua de azi, de mâine. Să mă uit la copila mea şi să ştiu că va fi bine, iar ea va putea creşte liniştită şi fericită. Un loc unde să să scriu. Unde să îl scot din visele mele pe el și să îl pun în cuvinte. Să arunc răvașe în timp și din căutări să nasc cărți.
Se pare că viaţa şi Dumnezeu a aşezat câteva la locul lor şi mi-a oferit un nou şi frumos început.
De aceea, voi lipsi o perioadă de la Han. Va trebui să rearanjez o grădină pe care multă vreme am lăsat-o în paragină...o parte din viaţa mea. Va trebui să aerisesc o casă. Va trebui să mă ocup de un cămin. Când va fi gata, am să vă arat şi despre ce este vorba. Până atunci, cu mare greutate mă abţin să nu dau în vileag totul :). Oricum, nu voi avea acces la net o vreme. Când voi avea, am să vă dăruiesc şi vouă zâmbetul meu larg şi fericit. Promit!
Să aveţi grijă de Han până atunci. El nu îşi închide uşile. Nici odăiţele. Prietenii mei dragi de prin Han vor ştii să vă primească. Va lipsi doar Povestitoarea. Pentru prima dată Hanul va fi doar al vostru. Poveştile le voi aştepta eu. Şi vorbele voastre calde :).
Vă doresc o vară frumoasă şi plină de surprize...aşa cum am avut eu parte!
6 comentarii:
Can D-zeu ne da copii, o face pt ca meritam :noi sa ramanem la suprafata si ei sa ne aiba parinti. Cand D-zeu ne da copii stie ca viata noastra va fi in impas si, ca sa nu renuntam la fericirea ce ne asteapta undeva la un capat de drum, ne da un motiv pt care sa traim.Tu ai primit un "toiag", eu am primit 2 "carje", asa nu am avut cum sa ma inclin nici intr-o parte.
Intotdeauna ne dorim sa le oferim copiilor nostri ce nu am avut noi dar mereu uitam ca ,fiecare primeste ce nu a avut niciodata si nu i se cere nimic inapoi, doar credinta. Am simtit ca ai avut momentele tale de furie si deznadejde si am tacut. Stiam ca ,atunci cand copila ta va creste, va reusi sa te faca sa intelegi ca toata suferinta merita indurata pt ceea ce va urma.Eu am trecut prin asta si acum am doi fii ca niste brazi care imi rasplatesc fiecare clipa de neputinta si fiecare gand de renuntare. Acum stiu ca ,orice ar fi, oricate neajunsuri am avea, noi vom fi un tot ,mai puternic si mai fericit cu fiecare zi ce trece din viata noastra.Chiar daca material nu am prea multe sa le ofer,iubirea si inceredrea ce le-o port comepnseaza toate lipsurile.
Iata ca tu ai fost mai norocoasa, ai inteles asta mult mai devreme si acum nu ai decat sa te bucuri de tot ce vei primi. Cu siguranta vor mai fi caderi, neputinte , lacrimi ...dar acum stii ca totul trece cand langa tine exista fericirea daruita de D-zeu, Augusta-Maria.
6 iunie 2011, 13:08
Aşa este iubita mea surioară... doar că la mine e acum mult mai mult decât înţelegere. Am înţeles că Dumnezeu mi-a dăruit înainte ca să pot trece prin ceea ce va urma să fie drumul pietrelor. Am înţeles şi sunt recunoscătoare. Ştiam că fiica mea este lumina mea, cea care mereu îmi dădea puterea de a ieşi la liman, dar nu am înţeles că era mult mai mult decât atât. Făcea parte dintr-un plan mult mai mare şi mai frumos :).
Acum, pe lângă această bucurie, mai am şi bucuria că viaţa şi-a calmat apele. În sfârşit navighez în ape limpezi şi liniştite.
Te iubesc sis!
Ma bucur pentru tine. Eu mereu am stiut ca ai o nemultumire, dar ca greseai...
Mă bucur enorm pentru toate bucuriile tale din ultima perioadă şi pentru razele ce-ţi încălzesc sufletul, om frumos ! Şi îţi mulţumesc pentru că în ciuda greutăţilor tale, ne-ai mângâiat nouă sufletele, ascunzându-ţi durerile tale ! Să te ajute Dumnezeu în continuare, doamna noastră !
Cher...nu este nemulţumire. Într-o zi, poate vom discuta mai pe larg, altundeva, într-o altă formă :). Poate am greşit când m-am descurajat, dar oare cine nu ar fi făcut-o în locul meu? Sunt lucruri draga mea pe care nu mi le permit să le exprim aici. Nu vreau ca oamenii să creadă altceva şi nici nu vreau să atrag compătimirea cuiva. Fiecare avem crucile noastre. Eu am încercat şi încerc să mi-o duc aşa cum ştiu, cum pot şi încerc să o fac cu demnitate :).
Of, draga mea... dacă nu voi mai arunca raze de zâmbet din când în când, înseamnă că "soarele" meu s-a stins, iar asta nu se poate :). Nu vor putea vreodată să fie nori atât de mari încât să renunţ la unii dintre voi care îmi sunteţi atât, atât de aproape de suflet :). Sufletele frumoase sunt cele care îmi dau bucuria, energia şi puterea de a merge mereu mai departe şi de a crede mereu în oameni :). Te îmbrăţişez cu drag Visătoarea mea!
Trimiteți un comentariu