(Sursa: Hanul Poveștilor)
Nu te-am iubit în cuvinte. În ele doar am
încercat să te îmbrac pentru a te arăta lumii cât de frumos ești. Poate
nu ar fi trebuit, dar sufletul meu s-a bucurat ca un copil când te-a
găsit. O nestemată rară. O floare frumoasă căreia îi stă bine
acolo în grădina aceea mare și plină de culoare și nu ruptă și ascunsă
în întuneric. Am vrut ca toți să vadă minunăția. Evident am greșit. Tu
nu ai vrut. Nu să te vadă lumea pe tine ci...pe noi. Regret. Eu când
iubesc nu mă ascund. Nu sunt o paria care să fie pusă în întuneric. Nu
sunt Rapunzel căreia să îi aprinzi sufletul doar când simți tu să te
bucuri de el și îi cânți iubirea. Sunt o femeie care iubește și vrea să
fie iubită. Care vrea să se bucure de viață. De liniște. De stabilitate.
De o relație normală. De un cămin. Care își ține iubitul de mână în
văzul lumii, îl sărută și i se aprind ochii de fericire știind că el e
acolo. Nu mai am 18 ani să mă țin de mână pe sub bănci și să fug în parc
să mă sărut cu iubitul meu. Iubirea mea e responsabilă. Nu e subiect
tabu. De ce ar fi? Ești tu. Dar eu nu sunt nici de ascuns, nici de ținut
la tocmeală. Eu sunt sau nu sunt! De când ai ales...nu voi mai fi.
Pentru că nu sunt gara nimănui. Nici băncuța pe care să se așeze toți să
își plângă iubirea și apoi să dispară când o au. Am renunțat la tot și
când am fost liberă...ai plecat. Să fii fericit și iubit! Când ne vom
întâlni, voi vrea să știu însă cât ți-am lipsit și ce ți-a lipsit în
viața asta fără mine. Pentru că îți va lipsi! Da. Am avut dreptate când
am fost mică și am spus că nu vreau să cresc mare pentru că oamenii mari
complică totul și uită să fie fericiți! Și nu zâmbesc decât foarte rar.
Vreau să cresc mică! Și vreau să mai cred! Vreau să mai cred că iubirea
sinceră și frumoasă...EXISTĂ! - Ramona-Sandrina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu