Dacă-am să te chem Dă-mi măcar un semn Fie şi-un blestem

Spune-mi ceva

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

Adrian Păunescu, un spirit viu al frumuseţii umane, iubirii şi al poeziei... Mai cântă-ne Maestre...

(Sursa foto: internet)

Într-o zi ca asta, plină de căldură, de vară, de oameni şi păsări, într-o zi de Sf. Ilie, când toţi ne uităm parcă mai mult înspre cer, într-o zi ca asta s-a născut el, poetul Adrian Păunescu un Măiastru ale peniţei încondeiate în suflet pentru suflete, pe suflete. Nu contează cât de mult a scris. Contează că a atins, iar atingerea sa a schimbat. A fost un strop de culoare care pe alocuri a ridicat curcubee. A fost un strop de apă vie care pe alocuri a dat viaţă. A fost un strop de aer care pe alocuri ne-a resuscitat inimile. A fost o boabă de lacrimă care a căzut într-un ocean imens de suflete şi a născut cercuri, cercuri de emoţii şi frumuseţe.

Adrian Păunescu a fost poetul iubirii. Incontestabil. Inconfundabil. Iremediabil. Şi eroic ne-a dus pe toţi în inima sa mare care a devenit în timp o Flacără. Să nu uităm! Să nu uităm să fim mai buni, mai calzi, mai plini de dragoste în noi pentru noi şi pentru oameni!

Şi totuşi sunt oameni care îşi asumă dreptul de a judeca. Oameni care deşi poate sunt onorabili ca oameni nu au dat nimic, niciodată mai departe. Nici măcar floarea unui gând frumos. Cu ce drept ne judeăm unii pe alţii? Habar nu am. Probabil pentru că e mult mai uşor să se scoată la suprafaţă mizeria decât frumuseţea, răul decât binele şi să te prefaci a uita că şi tu eşti om.

Este ciudat cum mai nou oamenii ascultă muzică privind videoclipuri. Cum devin judecători de firi citind cancanuri. Cum citesc poezie urmărind ştiri despre viaţa unui poet atunci când acesta nu mai este. Oamenii nu mai au ureche pentru versuri şi voce! Oamenii nu mai au suflet pentru mierea versului, pentru mesajele din el, de dincolo de el. Oamenii tratează poezia după aparenţe, după culoare, după sex, orientarea politică, sexuală, bisericească.

Oamenii nu se mai iubesc. Nu mai au consideraţie faţă de valoarea altor oameni. Oamenii doar se etichetează unii pe alţii şi se judecă. Şi uită! Uită că într-o lume fără valori, plină de monştrii distrugerii de frumos şi ai umanităţii, singura schimbare adevărată începe în noi şi cu noi. Oamenii ar trebui să înţeleagă că umanitatea, solidaritatea şi liniştea începe prin înţelegere şi iubire!

Ar trebui să ne iubim oamenii talentaţi mai mult. Ar trebui să ne iubim noi mai mult unii pe alţii. Doar aşa am înţelege esenţa culturii, a sufletului şi rostul nostru firesc ca fiinţe Umane.

Pentru mine niciodată nu au contat gesturile omului uneori nefireşti în firescul său ci a contat ceea ce omul respectiv a avut de dăruit. Căldura atingerii şi eternitatea rămânerii.

Pentru mine, Adrian Păunescu a fost un talent deosebit şi un suflet minunat! Şi este. Atât! Omul Păunescu o fi făcut greşeli. Oamenii sunt iremediabil oameni. Poetul Păunescu le-a îndreptat însă pe toate prin scriitura sa remarcabil de profundă!

Nu voi fi niciodată Dumnezeul oamenilor să îi judec! Voi fi însă omul care se va bucura de polenul sufletesc, intelectual, moral, cultural al celor care socotesc să îl împartă cu noi pentru înminunarea vieţii, pentru a putea deveni şi eu o floare într-un buchet cu oameni. O floare de care alţii să se poată bucura la momentul atingerii!

Maestre...mai cântă-ne măcar o dată de acolo şi fă stelele şi seninurile cerului să tresară. Să ştim! Să ştim că până şi cerul devine azi o torţă a flăcrii tale frumoase. Şi ne recită blând...să nu uităm să ne cutremurăm sufletele cu tine!

~~~~~~

azi nu am timp de vise
timpul meu pare deja să fi trecut demult
undeva între un zâmbet fugar şi o iubire nebună
ascunsă între ierburile cerului
azi, am timp doar să mă gândesc la cum se topesc oamenii
în munţi de nepăsare,
la cum înghesuim copilăriile
într-o istorie întoarsă pe dos,
la cum transformăm poeţii în oameni monstru
pentru că nu au gândit ca şi noi cei care nu am gândit ca şi el,
la...viaţă
şi gândindu-mă aşa, îmi dau seama că în viaţă nu e loc şi timp de visare
decât dacă eşti un nebun incurabil de iubire

(în viaţă nu e loc şi timp de visare - Ramona-Sandrina Ilie)


"La Mulţi Ani Adrian Păunescu..."aşa ar fi sunat mult mai frumos decât "Ne e Dor de Tine Adrian Păunescu!"

Maestrului ...

(Sursa foto: internet)

Să reînviem poetul sau mai bine dintre stele
să-l aducem preţ de-o clipă
să recite printre ele

praf de lună şi de gânduri
frânturi, gânduri, gânduri-frânturi
ahh, ce dor îmi e Maestre
de a tale calde rânduri!!!

în viaţă nu e loc şi timp de visare - vorbe altfel pentru Păunescu...

 (Sursa: internet)

azi nu am timp de vise
timpul meu pare deja să fi trecut demult
undeva între un zâmbet fugar şi o iubire nebună
ascunsă între ierburile cerului
azi, am timp doar să mă gândesc la cum se topesc oamenii
în munţi de nepăsare,
la cum înghesuim copilăriile
într-o istorie întoarsă pe dos,
la cum transformăm poeţii în oameni monstru
pentru că nu au gândit ca şi noi cei care nu am gândit ca şi el,
la...viaţă
şi gândindu-mă aşa, îmi dau seama că în viaţă nu e loc şi timp de visare
decât dacă eşti un nebun incurabil de iubire

(în viaţă nu e loc şi timp de visare - Ramona-Sandrina Ilie)

Într-o zi ca asta, plină de căldură, de vară, de oameni şi păsări..., într-o zi de Sf. Ilie, când toţi ne uităm parcă mai mult înspre cer, într-o zi ca asta s-a născut el, poetul Adrian Păunescu, omul pe care ceilalţi oameni îl contestă. Cu ce drept? Habar nu am. Probabil pentru că e mult mai uşor să scoţi la suprafaţă mizeria decât frumuseţea, răul decât binele şi să te faci a uita că şi tu eşti om.

Azi, am găsit la Flavius pe Facebook un link frumos. La Flavius găseşti mereu linkuri frumoase. Şi, nu m-am putut abţine să nu îmi las acolo un gând.

"Ştii ce e ciudat Flavius? Că oamenii ascultă muzică privind videoclipuri şi citind cancanuri. Că oamenii citesc poezie urmărind ştiri despre viaţa unui poet. Oamenii nu mai au ureche pentru versuri şi voce! Pentru mine nu a contat niciodată culoarea, sexul, orientarea politică, sexuală, bisericească. A contat mereu ceea ce omul respectiv a aavut de dăruit: un talent deosebit şi un suflet minunat! Atât! Omul Păunescu o fi făcut greşeli. Oamenii sunt iremediabil oameni. Poetul Păunescu le-a îndreptat însă pe toate prin scriitura sa remarcabil de profundă!"

Da, se pare că ne uităm din ce în ce mai des calitatea de oameni şi ne transformăm în critici ai altor oameni care, nu întâmplător se face a fi cu mult deasupra noastră!

"La Mulţi Ani Adrian Păunescu..."aşa ar fi sunat mult mai frumos decât "Ne e Dor de Tine Adrian Păunescu!" 

Drum bun către stele Adrian Păunescu!

pentru cei ce tac 

se apropie toamna sau noi ne apropiem de toamnă - oameni
aruncăm pe noi câteva uitări,
câteva zâmbete peste umăr,
câteva frunze uscate în păr,
pe buze brumă - de neputinţă

oameni - a venit iarna sau noi am intrat în iarnă
mult prea înveşmântaţi cu nepasare
la colţ de viaţă stau atât de mulţi îngeri
ei, tac în timp ce din aripi le cad minutele, orele, zilele
pe care noi le pierdem, iar ei le strâng încercând
sa-şi cârpească zborul frânt - la ceasuri fragede
ei, ţipă mut

(stiţi voi...
trupul zvâcnind a trăire - spasmodic
genunchii în piept sau adânc în piatră - înfipţi,
capul cu fruntea pe cer - picurând sânge
gura deschisă larg - cât pentru toate sunetele
ce nu se aud,
iar mâinile - se frâng în pumni - lacrimi
ştiţi voi?)

au venit şi au trecut anotimpuri
au trecut şi au revenit nepăsări
încă ducem prea multe veşminte inutile
pe noi,
în noi,
cu noi,
îngerii nu primesc niciodată nimic - adună
ce le-a fost dat să fie

ascultaţi cum s-a frânt un înger
asemeni unui os
înfipt adânc în carnea părinţilor şi a copiilor săi
care şi-o smulg
şi-o frământă
în pumni,
în palme,
în degete
poate li s-o mai plămădi iarăşi pruncul
sau tatăl
în timp ce ochii urlă,
părul stă strâns în pumni lângă tâmple,
trupul urlă şi se prelinge pe lângă noi,
genunchii sunt zdrobiţi de atâta trântă
gura e singura care e încleştată
cu sufletul în ea!

au trecut şi au venit speranţele
sau
noi trecem şi venim odată cu ele
copacii se scutură sub noi,
iar părinţii, copiii,
părinţii-copii
ne zboară odată cu toamna
atât de sus,
atât de departe
atât de..."spre cer"

Dumnezeu să te odihnească în linişte alături de cei mai frumoşi îngeri ai săi! 

Nu te vom uita niciodată poet plin de magia frumuseţii şi omeniei!

Drum bun către stele Adrian Păunescu!