Se afișează postările cu eticheta poeti. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta poeti. Afișați toate postările

7 aprilie 2015

Mulțumesc, Andrei...!




Ieri, am primit vizita unui prieten drag. O vizită pe care am așteptat-o cu mare emoție. Ca un copil. Un om pe cât de talentat, pe atât de frumos sufletește. În urmă cu ceva ani, am găsit întâmplător, ceva scris de el. E uimitor ce se întâmplă cu oamneii când sunt atinși de un text de al său. S-a lipit de mine precum un timbru. Un timbru pentru totdeauna. Mă regăsesc până în carne în tot ce scrie. Până în suflet. Și e bine. E bine deoarece răscolește, trăiește și smulge din noi emoții pe care nu știm că le avem. Se joacă cu ele și le învie. Când l-am citit prima oară și apoi de nenumărate ori, nici nu aș fi visat să ajung ziua în care să stau cu el la o cană de zâmbet, vorbe, povești și cafea columbiană :)))! Să legăm o prietenie frumoasă. Dar e așa cum am simțit că e...un om remarcabil, a cărei nestemată valoare e umanul, frumusețea interioară și el însuși. A fost ceva atât de firesc, încât acum mă întreb de ce am avut emoții emoticon smile, deoarece am stat la masă cu prietenul meu cel mai bun și a fost atât de natural până la mirare și minune.

Mulțumesc pentru cadoul minunat pe care mi l-ai făcut îmbogățindu-mi biblioteca, sufletul și viața cu prietenia și cadoul minunat pe care mi l-ai făcut...cărțile tale! Mă voi bucura mereu că viața aceasta mi-a dat ocazia să te cunosc și personal! Mi-ai umplut ziua și viața de senin și prietenie frumoasă!

Mulțumesc, Andrei...!

1 aprilie 2015

Îți spun mâine...





Îți spun mâine, adică niciodată
Cum aș fi vrut în ochii tăi să scald,
Miracolul ce nu am fost vreodată:
Când tu fierbinte, când eu foarte cald.


Dar cum să fac? În mâine nu sunt ape
Și nu există poduri să sfârșesc,
Dorințele din noi să nu mai sape
Profunde maluri într-un te iubesc!

Și de aceea-ți strig acum: mă lasă!
Nu cenzura amorul meu mortal,
Nu-l împărții prin timpul ce apasă
Pe tâmpla zilei într-un mod fatal.

Când te vreau toată chiar în clipa asta
Nu pot să te amân nici un minut,
Și dacă tu mă vrei din toate astea
O să ne facem casă în sărut.

(Îți spun mâine..., Luciu Bujor)


***

A fost mereu preferata mea...Iubesc fiecare cuvânt din ea... Mulțumesc!

16 februarie 2015

Ana Blandiana, Încă un pas

(Sursa foto: internet)

"Nu ma laud,
Stiu sa mor cum putini oameni stiu -
Ma învelesc întâi în tacere,
Apoi în pustiu
Si pornesc astfel încet, un pas,
Înca un pas, si înca un pas,
Pâna nu se mai vede din mine
Decât un glas
Asezat somptuos
În al cartii sicriu.
Nu ma laud,
Credeti-ma, stiu sa mor
Si stiu, mai ales, sa înviu,
Dar asta e, bineînteles,
Mult mai usor. - Ana Blandiana, Inca un pas"

15 ianuarie 2015

La mulţi ani, Mihai Eminescu!


La mulţi ani ţie, cel care ai fost mereu pâmântul şi cerul poeziei în gândurile mele! Tu ai fost cel care ai pus sămânţa în câmpul meu de maci, unde cuvintele au ales să crească...atât de mici pe lângă florile tale, dar cu atâta drag ţie...! Tu ai fost cel, care ai ajutat umerii mei să prindă aripi de litere şi să se înalţe în lumea aceea unde dragostea poate orice...chiar învinge! Pentru tine...am învăţat să o aduc pe Veronica mereu acasă...dăruind iubire, plângând iubire, plutind iubire şi născând fluturi de iubire semne de cale către o inimă atât de frumoasă ca şi cea a omului!

La mulţi ani, munte şi mare a cuvântului...mie! La mulţi ani, Mihai Eminescu!

........................

Tu mi-ai fost în toate cele, semn de carte între stele
Demiurg al limbii noastre, suflet poezii mele
Te-am iubit de prima dată când în vers am vrut a scrie
Nimeni să te-nlocuiască nu se poate pentru mine

Tu eşti cel ce porţi cuvântul şi întâiul l-ai născut
Nimeni, nimeni, niciodată să-l mai nască n-a putut
Însă sunt poeţi de cinste care l-au crescut frumos
La teiul inimii tale ei l-au aşezat duios

Tu eşti poezia însăşi, moartă, scrisă, reînviată
Tu eşti Alfa şi Omega poeziei noastră toată
Tu, Mihai vei fi acela ce mereu ne vei uimi
Oricât timp va trece-n lume tu mereu vei dăinui

Tu vei fi în tot şi toate şi-n emoţii nesfârşite
Ne vei umple existenţa de iubiri neţărmuite
Toţi poeţii drag maestru n-or ajunge niciodată
Nici la degetul tău mic din peniţa fermecată

Tu eşti căpătâi când mâna de poet atinge versul
Toţi am vrea măcar odată să îi înţelegem sensul
Cum doar tu l-ai înţeles şi te-ai scurs între cuvinte,
Te-ai prelins, ai plâns, ai râs şi te-ai revoltat cuminte

Tu ai îmblânzit cuvântul, limba toată şi iubirea,
Iar apoi o limbă moartă ne-ai lăsat tu moştenirea
Să-nvăţăm să o înviem din fiinţa noastră toată
Să-o-nmuiem în călimara inimii cea fără poartă

Şi să scriem în cuvinte viaţă şi suflet pe pâine
Să rămână căpătâi pentru cei ce vor fi mâine
Alţi flămânzi de pâine caldă, de cuvinte ce în sânge
Au crescut floare de colţ care piatra o învinge

Tu mi-ai fost în toate cele, semn de carte între stele
Demiurg al limbii noastre, suflet poezii mele
Te-am iubit de prima dată când în vers am vrut a scrie
Nimeni să te-nlocuiască nu se poate pentru mine

Dor de tine, dor de tine, ai crescut în carnea mea
Numai drag de poezie, limbii noastre preţuire
Într-o zi am să mă-nchin cu un cântec de iubire,
Poate teiul tău frumos va zâmbi şi pentru mine

Unde eşti tu Eminescu, pâine caldă, carte vie???
Ne-ai lăsat săraci de tine ca să frământăm cuvântul
Şi-ai ştiut de prima dată cât de gol ne e pământul
Fără o sămânţă bună care creşte pe hârtie

Tu-ai lăsat doar flori pe câmpul limbii noastre româneşti
Eu mă pierd doar în ele ca-ntre cărţile cereşti
Tu eşti singura mea casă unde-aş sta fără fereşti
Ce folos să am de ele unde tu te reciteşti?

[Cântec, ţie - Ramona-Sandrina (Lady Allia)]

31 martie 2014

La mulți ani, zeu al tuturor cuvintelor mele!!!

Anul trecut mă întrebase cineva de ce îl iubesc eu pe Nichita...

I-am răspuns:

"Nichita?...pe "egoistul" de Nichita?! nu il iubesc. il am sub piele, in coltul ochilor, in suflet...

Nichita este Magicianul de cuvinte
a luat cuvantul in suflet
i-a soptit,
iar cuvantul s-a supus

astfel, cuvantul a nascut
o alta lume,
o altfel de iubire - leoaica,
un alt timp,
un alt cuvant
cuvantul s-a reinventat

si

l-a nascut pe Nichita!
dar el nascuse deja cuvantul...
cuvantul este Nichita!!!

cand a murit,
egoist a lasat doar
intuneric in cuvinte,
iar pe noi atat de goi lor!"

Anul acesta vreau să-l iubesc din nou, pentru că e Marte crud şi frumos, verde, ploios şi înflorit. E luna în care cerul e doar al lui, iar el al nostru...

ai inventat cuvintele
sau nu...greşit!
ele s-au născut odată cu tine
ghemuite în cuvântul, cuvântului tău
stăteau în genunchi pe hârtie şi plângeau Nichita,
plângeau cu tine
câteodată se ridicau sus, sus şi făceau rotocoale pe ceruri
demult dispărute şi renăscute
odată cu tine Nichita
da...ai dat toate sensurile posibile cuvintelor,
iar nouă poeţilor
ne-ai lăsat sărăcia cuvintelor
celor născuţi după tine
ce cuvânt să îmbrac eu în iubire, iar tu să nu-l fi îmbrăcat şi dezbrăcat deja de toate sensurile?
ce cuvânt să îngenunchez eu în deznădejde, iar tu să nu-l fi îngenuncheat deja până în măduva oricărei trăiri???

cum spuneam, cuvintele s-au rescris odată cu tine
au murit, au reânviat şi s-au reinventat
te-ai născut sub o stea norocoasă sau mai bine spus stelele s-au născut sub universul tău
ghemuite în cuvântul, cuvântului tău
stăteau în genunchi pe hârtie şi plângeau Nichita,
plângeau cu tine într-o zi de martie frumoasă

(Ramona-Sandrina Ilie - ai inventat cuvintele )

La Mulţi Ani Nichita...ce bine că eşti şi plouă în luna lui marte...!!!



La mulți ani...Dumnezeul tuturor cuvintelor mele!!! MULȚUMESC!

3 februarie 2014

Reflex 89 - George Țărnea

(Sursa foto/text: Parfum de poveste)

Pe toţi la fel, nu poţi să-i mulţumeşti,
Rămâne doar să rabzi şi să-l iubeşti
Numai pe unul singur întru toţi,
Aşa cum încă nici nu şti că poţi,
Aşa cum încă nici nu poţi să şti,
Împodobindu-ţi nopţile pustii
Cu numai dorul tău de carnea sa,
Fără prea mult, pe-atunci, a-ţi mai păsa
Dacă de-atâtea gânduri, pâna-n zori,
Se va-ntâmpla, iubindu-l, să şi mori.


16 decembrie 2013

Povestea voastră - Luminita Amarie



Nu i-au spus nimic, dar ea
Știa că o să doară,
căci el doare numai.
Nu au pregătit niciunul
liniștea care urma să cadă,
Dar ea știa că numai în liniște se poate plânge,
Numai în tăcere se poate pleca.
Era momentul lor alb-
Cuvinte degeaba avea.
Împrăștiate îi erau toate gândurile,
Doar respirul devenise frânghia care îi unea.
Nu a învățat-o nimeni pașii orbilor,
Nu i-a spus nimeni că fericirea este de fapt un sfârșit,
De aceea, nu știa cum să fie,
Dar era. Era ea. Era ea și el știa că e ea.
Și au început să se iubească-
El locuia dincolo de trup,
Ea îl locuia pe el.

Într-o cafenea,
Într-un oraș, numit al luminilor,
O femeie așteaptă întunericul.

Altundeva în lume,
Un bărbat se întreabă cine îi mângâie gesturile.

Știu despre ei
că sunt singurii singuri,
de unde și puternici,

Și că iarăși vine iarna.

14 decembrie 2013

Nu am nevoie...

(Sursa: internet)

Nu am nevoie de bani.
Am nevoie de sentimente,
de cuvinte, de cuvinte alese
cu întelepciune,
de flori numite gânduri,
de roze numite prezente,
de visuri care îmbraca copacii,
de cântece care fac statuile sa danseze,
de stele care murmura la urechia îndragostitilor.
Am nevoie de poezie,
aceasta magie care arde greutatea cuvintelor,
care trezeste emotiile si învioreaza culorile.

Alda Merini

10 decembrie 2013

Cantul acesta al Iubirii, Mircea Stefanescu

(Sursa: internet)


Cantul acesta al Iubirii,
Cine sa-l mai auda ?

Auzul a pierit,
Pieri si vazul.

Inimile nu se mai impletesc
Cu sufletele,
Si sufletele fara auz
Si fara vaz,
Nu sunt decat ratacitoare oarbe
Pe sub ierburile stelare.

Cantul acesta la Iubirii,
Cine sa-l mai auda?

Este cantecul de-atunci,
Din totdeauna-al vietii noastre
Faurit din duiosii si voluptate.
Din indragiri cu fericiri
Si cu cea mai ferice truda.
E cantecul de-atunci,
Din multumirea de intotdeauna.

E vinul, dulcea mea Iubita,
E vinul fericirii noastre,
Din tineretea implinirii vietii
Neintamplatoare.

Cantecul acesta al iubirii
Cine sa-l mai auda?
...iata, sunt sfaramate sufletele
Si sunt sfaramate si vinurile.

De ce sa mai fi ramas
In aceasta scoica de timp,
Care este pamantul?
Cine mai are
Aripa si libertatea incantarii
Sa-si straluceasca
Splendoarea constelata,
Cat este infinitul
Si cugetul
Si toata intelegerea ?

Frumusetea e pe-aici
In tot locul.
Dar frumusetea
Nu mai este in lumini
Cu nimenea.

Si pentru ceea ce e demn
Si nestirbire in noblete
Si-atat de fara aparare
In inertia mortilor
Universale,
Nimanui nu-i mai straluceste
Lacrima.

Iubito, multumiri sa-aducem
Indragirii noastre
Din vremea cand
Nu se stia
De faramarea sufletelor
Si de uitarea cantecelor.

...si vinurile erau
Limpezi,
Cu firmamente fascinanate
In culoarea lor,
Asemeni asfintiturilor
Inalte
In toiul verii
Sau multicolore-in violet
Si-aveam oaspeti mereu bine-veniti
Si dansul si Iubirea
Si noptile tarzii
Si pentru noi eram
Intreaga lume.

8 decembrie 2013

Aleg atunci să rămân o veșnică fericită...




"Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă eşti fericit. - Constantin Noica, Jurnal de idei"

***

Aleg atunci să rămân o veșnică fericită, deoarece și dacă o să mă despuiați de mine însumi, de trup, de gânduri, de minte și dacă o să turnați în inima mea venin și o să-mi amărâți zilele cu otrava gândurilor voastre, sufletul nu o să mi-l atingeți, deoarece acela nu e al meu, nu e al vostru...este al lui Dumnezeu și al omului pe care îl iubesc! Iar în sufletul meu nu e loc decât de el, de seninătate, de bucurie, de viață și de iubire! nemărginită! Deci urâți-mă, alungați-mă cu pietre și judecați-mă...eu tot fericită voi trăi, pentru că nu știu ce înseamnă să nu îl mai iubesc!

~ Te iubesc, pui! Dincolo de cuvinte și de oameni... ~

7 decembrie 2013

Cand se termina visul

(Sursa: internet)

"Când se termină visul, cu restul de noapte ce faci?
Dar cu realitatea, cu trecutul, pe ele cum le împaci?
Chiar, când ţi se termină visul, de ce înghiţi şi taci?"
Octav Bibere

24 noiembrie 2013

Dedublare, M. Sorescu

(Sursa foto: internet)

Noaptea cineva umblă cu hainele mele
Şi mi le poartă.
Dimineaţă observ pe pantofi noroi proaspăt,
Cine-o fi semănând la umblet cu mine?

De la o vreme a început
Să-mi îmbrace şi gândurile,
Când mă trezesc nu le mai găsesc niciodată
Unde le-am pus.

Sunt uzate,obosite,cu cearcăne
În jurul ochilor.
Se cunoaşte că cineva a gândit cu ele
Toată noaptea.

Cine s-o fi potrivind la suflet
Cu mine?!

(Dedublare, M. Sorescu)

1 septembrie 2013

N-am sa va spun pe cine aștept, dar aștept....

(Sursa foto: internet)


”N-am sa va spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foșnesc.

N-am sa va spun pe cine aștept, dar aștept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o știți,
Încap într-un flaut, într-o vioara.”

Zaharia Stancu

20 iulie 2013

Adrian Păunescu, un spirit viu al frumuseţii umane, iubirii şi al poeziei... Mai cântă-ne Maestre...

(Sursa foto: internet)

Într-o zi ca asta, plină de căldură, de vară, de oameni şi păsări, într-o zi de Sf. Ilie, când toţi ne uităm parcă mai mult înspre cer, într-o zi ca asta s-a născut el, poetul Adrian Păunescu un Măiastru ale peniţei încondeiate în suflet pentru suflete, pe suflete. Nu contează cât de mult a scris. Contează că a atins, iar atingerea sa a schimbat. A fost un strop de culoare care pe alocuri a ridicat curcubee. A fost un strop de apă vie care pe alocuri a dat viaţă. A fost un strop de aer care pe alocuri ne-a resuscitat inimile. A fost o boabă de lacrimă care a căzut într-un ocean imens de suflete şi a născut cercuri, cercuri de emoţii şi frumuseţe.

Adrian Păunescu a fost poetul iubirii. Incontestabil. Inconfundabil. Iremediabil. Şi eroic ne-a dus pe toţi în inima sa mare care a devenit în timp o Flacără. Să nu uităm! Să nu uităm să fim mai buni, mai calzi, mai plini de dragoste în noi pentru noi şi pentru oameni!

Şi totuşi sunt oameni care îşi asumă dreptul de a judeca. Oameni care deşi poate sunt onorabili ca oameni nu au dat nimic, niciodată mai departe. Nici măcar floarea unui gând frumos. Cu ce drept ne judeăm unii pe alţii? Habar nu am. Probabil pentru că e mult mai uşor să se scoată la suprafaţă mizeria decât frumuseţea, răul decât binele şi să te prefaci a uita că şi tu eşti om.

Este ciudat cum mai nou oamenii ascultă muzică privind videoclipuri. Cum devin judecători de firi citind cancanuri. Cum citesc poezie urmărind ştiri despre viaţa unui poet atunci când acesta nu mai este. Oamenii nu mai au ureche pentru versuri şi voce! Oamenii nu mai au suflet pentru mierea versului, pentru mesajele din el, de dincolo de el. Oamenii tratează poezia după aparenţe, după culoare, după sex, orientarea politică, sexuală, bisericească.

Oamenii nu se mai iubesc. Nu mai au consideraţie faţă de valoarea altor oameni. Oamenii doar se etichetează unii pe alţii şi se judecă. Şi uită! Uită că într-o lume fără valori, plină de monştrii distrugerii de frumos şi ai umanităţii, singura schimbare adevărată începe în noi şi cu noi. Oamenii ar trebui să înţeleagă că umanitatea, solidaritatea şi liniştea începe prin înţelegere şi iubire!

Ar trebui să ne iubim oamenii talentaţi mai mult. Ar trebui să ne iubim noi mai mult unii pe alţii. Doar aşa am înţelege esenţa culturii, a sufletului şi rostul nostru firesc ca fiinţe Umane.

Pentru mine niciodată nu au contat gesturile omului uneori nefireşti în firescul său ci a contat ceea ce omul respectiv a avut de dăruit. Căldura atingerii şi eternitatea rămânerii.

Pentru mine, Adrian Păunescu a fost un talent deosebit şi un suflet minunat! Şi este. Atât! Omul Păunescu o fi făcut greşeli. Oamenii sunt iremediabil oameni. Poetul Păunescu le-a îndreptat însă pe toate prin scriitura sa remarcabil de profundă!

Nu voi fi niciodată Dumnezeul oamenilor să îi judec! Voi fi însă omul care se va bucura de polenul sufletesc, intelectual, moral, cultural al celor care socotesc să îl împartă cu noi pentru înminunarea vieţii, pentru a putea deveni şi eu o floare într-un buchet cu oameni. O floare de care alţii să se poată bucura la momentul atingerii!

Maestre...mai cântă-ne măcar o dată de acolo şi fă stelele şi seninurile cerului să tresară. Să ştim! Să ştim că până şi cerul devine azi o torţă a flăcrii tale frumoase. Şi ne recită blând...să nu uităm să ne cutremurăm sufletele cu tine!

~~~~~~

azi nu am timp de vise
timpul meu pare deja să fi trecut demult
undeva între un zâmbet fugar şi o iubire nebună
ascunsă între ierburile cerului
azi, am timp doar să mă gândesc la cum se topesc oamenii
în munţi de nepăsare,
la cum înghesuim copilăriile
într-o istorie întoarsă pe dos,
la cum transformăm poeţii în oameni monstru
pentru că nu au gândit ca şi noi cei care nu am gândit ca şi el,
la...viaţă
şi gândindu-mă aşa, îmi dau seama că în viaţă nu e loc şi timp de visare
decât dacă eşti un nebun incurabil de iubire

(în viaţă nu e loc şi timp de visare - Ramona-Sandrina Ilie)


"La Mulţi Ani Adrian Păunescu..."aşa ar fi sunat mult mai frumos decât "Ne e Dor de Tine Adrian Păunescu!"

28 ianuarie 2013

Omul zilei - Nichita Stănescu

(Sursa foto: internet)

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, a fost ţăran prahovean care mai târziu a devenit meşteşugar şi comerciant ploieştean. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin era parte a unei familii nobile din Rusia.

În perioada 1944 - 1952 a urmat Liceul “Sf. Petru şi Pavel”, devenit “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pentru ca ulterior, între 1952 - 1957 să urmeze cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului "O viziune a sentimentelor". Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Nichita şi-a adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, “fără mamă, fără tată”, într-un volum numit "Argotice"— cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii "Un pământ numit România". Este numit redactor-şef adjunct al revistei "Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la "România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: "Belgradul în cinci prieteni" şi "Măreţia frigului". Pentru volumul de eseuri "Cartea de recitire" obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la "România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul "Mihai Eminescu” al Academiei Române.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: "Respir, doctore, respir”.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

"Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut ..." - Eugen Simion