Marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău… - WebCultura

“Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină, dragul meu. Și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos…”

Azi, am deschis fereastra sufletului meu, iar dimineața care a intrat prin ea a fost un fel de revelație. Către mine. Eram și înăuntrul meu și în afara mea. Mi-am tras mai aproape cănița de cafea și am zâmbit. Te-am desenat din gândurile mele alături. Ca să îți demonstrez că, de fapt, nimic nu ne poate ține departe unul de de altul în afară de noi înșine. Ți-am pus pe chip soarele și în zâmbet toată fericirea. Să o ai la drum greu prin viața fără de mine, dragul meu. Eu… eu voi deschide mereu ferestre cu dimineți către tine. Și te voi aștepta.

***

 

(Sursa foto-text: WebCultura, Ramona-Sandrina)

Ai intrat în viața mea atât de neașteptat încât dacă ar fi să te asemuiesc cu ceva lumesc nu aș putea. Nu aș găsi echivalentul.

Când ai ieșit, am încercat acele sentimente omenești de slăbiciune: disperarea și revolta! Revolta interioară. Nu pentru ceea ce ai ales, ci pentru că nu înțelegeam de ce ai ales așa. Nu înțelegeam atitudinea. Apoi, când lumina a intrat suficient de mult și de clar pe fereastra sufletului meu, am înțeles că nu trebuie de fapt să înțeleg nimic din acțiunile tale. Sau atitudinea ta. Sau neiubirea ta. Nu a fost nimic de înțeles nimic nici când iubirea și-a făcut cuib în sufletul meu. Pentru tine. Ea doar a apărut, a crescut așa, mare ca o mirare nefirească și a rămas. Necondiționat.

Iubirea mea pentru tine nu a fost o alegere. A fost o întâmplare minunată! A fost pentru că a fost. Chiar dacă este! Nu te privește pe tine sau pe mine. Ea, oricum am alege noi, există. Și se întâmplă. Și va viețui, în continuare, independent de ce vom face noi ca oameni orgolioși, încăpățânați și plini de frustrări interioare. Poate, în toată viața asta a noastră zbuciumată și încercată, această iubire ne va fi singura stea polară și lumină din noi care ne va proteja și ne va învăța să fim mai buni. Iubirea mea pentru tine nu cunoaște rațiuni, deoarece nu din ele s-a născut. Te voi iubi oriunde vei fi, orice vei face și cu oricine vei fi! Nu te-am iubit niciodată parțial și cu jumătăți de măsură. Te voi iubi și dacă tu vei iubi altă femeie. Nu te-am iubit niciodată pentru că tu mă iubeai. Te-am iubit și basta! Și la fel de basta te iubesc și acum. Iubirea asta, scumpule, are sentimente și trăiri proprii. Te va iubi doar pentru că undeva exiști TU!

***

Aș vrea să fiu destul de înțeleaptă să deschid ochii și să cad pe spate când un el și un alt el îmi fac complimente, îmi duc coșul cu cumpărături și parchează mașina la scară. Nu îmi pasă însă. Nu vreau să deschid ochii. Nu mă interesează să mă îndrăgostesc. Înțelegi? Eu trăiesc o iubire! Poate cea mai matură, cea mai frumoasă și cea mai mare! Nu consider că îmi limitez lumea. Consider doar că marginea lumii mele va fi mereu sufletul tău!

Nu te judec, nu caut nici un vinovat și nu sunt supărată, dragul meu. Te voi purta în mine ca pe o cruce de lumină și mă voi bucura că ne-am întâmplat atât de frumos. Ca un big bang într-un univers cu oameni!

Decalogul iubirii

Dragul meu… Draga mea…

1. Iubirea nu rănește!
2. Iubirea nu abandonează și nu se lasă abandonată la prima furtună!
3. Iubirea nu e egoistă!
4. Iubirea e totală!
5. Iubirea e necondiționată!
6. Iubirea se bucură și e fericită!
7. Iubirea clădește, nu dărâmă!
8. Iubirea nu destramă, ci repară!
9. Iubirea trăiește cu fluturi, fără să îi ucidă!
10. Iubirea protejează cuibul în care s-a născut!

 

(Decalogul iubirii, WebCultura)

 

Despre decepții și dragoste

Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa…


Ultimele articole, au fost cam atipice, dar am simțit să las libere cuvintele din mine. Și unele adevăruri. Trăiri. Noi, cei care scriem, respirăm uneori cuvinte. Inspirăm oameni, trăiri, emoții, iubiri, dureri, decepții și expirăm cuvinte. Doar astfel putem să ne exorcizăm de tot ce este prea plin.

Cu acesta, am să revin oarecum pe linia mea de plutire. Sau, poate nu. Pentru că, deși semnătura sufletului meu există printre cuvinte, cuvintele se scriu de fiecare dată ursite de alte gânduri, trăiri sau emoții.

Dragi bărbați,

astăzi aș vrea să discut cu voi despre decepție. Despre femeile acelea pe care voi le răniți și apoi le lăsați altora să le repare. Despre femeile acelea pe care voi le găsiți rănite și le lăsați să se repare singure sau pe care simțiți să le reparați voi.

Vreau să faceți, preț de câteva minute, un exercițiu de imaginație. Închipuiți-vă că, într-o zi, mergând către serviciu sau către piață, către un prieten sau la o plimbare în parc, veți găsi undeva, în calea voastră, o floare. Poate nu este doar una, însă voi doar una remarcați. Pentru că are o mireasmă aparte. O culoare aparte. O fragilitate…

Dar floarea este frântă. Rădăcinile îi sunt scoase din pământ, o parte din petale îi sunt răvășite, iar frunzele sunt sfâșiate. La o primă privire nu puteți să vă dați seama ce sau cine ar fi putut face una ca asta. Vântul? Oamenii? Dar ce mai contează? Chiar contează?

În acel moment ar trebui să conteze doar două lucruri: decideți să o luați de acolo și să o îngrijiți sau decideți să plecați mai departe. Situație de mijloc nu există. Sufletele și florile nu se pot repara pe jumătate. Ori te implici până la capăt, ori, pur și simplu, pleci mai departe. Pentru că altfel vei face mai mult rău decât bine…

Dacă vreți să vă bucurați de floarea găsită, nu aveți altceva de făcut decât să o culegeți de unde este. Să o ridicați de jos cu grijă și să nu uitați nici o clipă că este pe jumătate frântă. Să nu uitați că rădăcinile ei se tem să mai pătrundă cu încredere în pământ. Mai degrabă va încerca să pătrundă piatra de data asta. Și singura piatră disponibilă este chiar ea.

Pentru ea, stabilitatea a devenit acel loc unde se învață lecția durerii. Este locul unde intri încrezător și din care ieși sângerând. O dorește, dar se teme să mai ajungă acolo, așa că își ține rădăcinile doar pentru ea. Acolo, adunate sub sufletul ei, pământul, deși mai tremură, nu o mai poate răni. Nu o mai otrăvește. Este dur, rece și sigur. Dar nu mai periculos ca pământul în care a simțit să crească cu atâta încredere și dăruire!

(WebCultura, Despre decepții și dragoste)

Dacă vreți să o vindecați, plantați-o cu grijă în pământul răbdării voastre. Nu o grăbiți să uite că înainte trăia cu alt pământ sub rădăcini. Udați-o cu toată atenția și duioșia voastră. Nu așteptați mereu să vă vadă. Uneori, nu poate… din cauza lacrimilor. Pansați-i petalele și frunzele cu zâmbetul și copilăria voastră. Nu fiți timizi. Dăruiți-i cu încredere bucuria voastră. Îndreptați căldura soarelui vostru către inima ei și încălziți-o încet, încet. Uneori din ea vor răbufni furtuni, dar fiți acolo să i le potoliți! Cântați-i cuvinte pline de iubire, de speranță în timp ce o strângeți lângă voi și îndrăzniți să îi arătați că un cămin adevărat nu doare, nu rănește și mai ales… nu este abandonat!

Și faceți toate acestea în fiecare clipă în care sunteți lângă ea. Faceți-o să râdă mult, să se simtă dorită, prețuită, adorată. Să se simtă copil și floare. Cuvintele și gesturile de iubire… vindecă! Iar o rană făcută din iubire nu poate fi vindecată decât o iubire și mai mare. Și, într-o zi, poate când vă veți aștepta cel mai puțin, rădăcinile ei se vor înfige adânc în pământ. În pământul pe care voi l-ați așezat cu grijă în jurul ei. Pământul despre care ea a învățat că nu se cutremură, nu se rupe și nu e nestatornic.

Frunzele ei vor fi din nou întregi, verzi și pline de viață și vor simți de atunci să se înfășoare cu dragoste, respect și încredere. Petalele se vor fi refăcut și vor avea din nou culorile cele mai vii, mai neașteptate și mai frumoase. Și va străluci! Ea, floarea aceea ruptă, frântă și aparent lipsită de bucuria vieții, va străluci toată. Va străluci a voi! Și va străluci a ea! A viață și iubire. Și atunci veți afla cum este să ai propria floare căreia i-ai fost și pământ și soare și apă vie, iar ea va înflori numai pentru voi atâta timp cât va fi să fie ea.

Dacă nu vreți să o vindecați, lăsați-o unde ați găsit-o. Nu o luați deloc! Nu îi arătați raze de soare cu dinți, pete de pământ mișcător, izvoare de fete morgana. Atât timp cât nu găsiți în voi resursele necesare pentru a o vindeca până la capăt, măcar nu o frângeți și mai mult. Poate până atunci era doar frântă. Cu voi va fi mai mult de atât. Cu voi va pierde și culorile celui din urmă vis. Și tot ce îi va mai rămâne va fi decepția…

Lăsați-o acolo: în cele din urmă, orice floare ce nu a fost ucisă și este doar frântă va găsi în ea puterea de a se vindeca. De a se ridica și de a străluci. Florile pe jumătate frânte au capacitatea de a găsi căldură acolo unde nici nu ne gândim. Găsesc apă unde nici nu am crede că există. Găsesc soare și pământ în locuri nebănuite. Și toate îi stau în putință!


Dragi bărbați,

acum deschideți ochii și înlocuiți floarea cu o femeie. Una alături de care voi vă vedeți viitorul. Dacă o iubiți cu adevărat, fiți grădinarul ei până la capăt și ea vă va dărui o grădină întreagă de bucurii neașteptate. Veți fi Alfa și Omega pentru ea și vă va face invincibil cu dragostea, grija și prețuirea sa. Ce altă răsplată mai mare poate primi cineva decât pe altcineva în întregimea ființei sale?

Dacă nu o iubiți suficient, nu îi luați pământul de sub picioare. Nu vă jucați cu sentimentele, sufletul și încrederea ei. O veți frânge. Poate voi credeți că o veți umili, îngenunchea, termina. Așa este! Le veți face pe toate, dar ea va găsi puterea să se ridice din genunchi, să îndrepte spatele, sufletul și să meargă mai departe ca și când voi nici nu ați fi fost în viața ei. Și chiar dacă nu ați dorit să fiți grădinarul ei, puteați rămâne măcar un om de onoare. Și chiar dacă nimeni nu va afla vreodată, voi vă veți simți mereu, undeva, în sufletul vostru, ca o neghină otrăvitoare…


Dragi femei,

gândiți-vă că în locul florii este copac. Și imaginați-vă că fiindu-i alături va deveni un copac puternic. Apoi, închideți ochii și imaginați-vă că în locul copacului este un bărbat. Și bărbații au nevoie de grădinarul lor. De pământ stabil. De soare, de apă, de căldură. De răbdare. De încredere și de un punct de sprijin. Dacă puteți să îi vindecați, opriți-vă la umbra unui astfel de copac. Dacă nu, lăsați-l acolo. Se va vindeca singur. Sau îl va vindeca o iubire adevărată!

Bunicii mei, în astfel de situații, aveau o vorbă: “Dacă poți să faci un bine, fă-l, dar rău să nu faci!”. Și am încercat mereu să le urmez sfatul. Oamenii fericiți arată ca farurile pentru naufragiații de pe mare. Sunt asemeni unor lumini de speranță. Când întâlniți în calea voastră oameni răniți și nu puteți să îi ajutați și nu puteți să le fiți mângâiere, măcar nu îi răniți și mai mult. Dacă știți că nu puteți fi fericirea sau iubirea cuiva, încercați măcar să nu fiți dezamăgirea sau tristețea sa. Dacă nu putem fi oameni până la capăt, măcar să fim umani.

Nu există femei decepționate sau bărbați decepționați. Există suflete rănite care se pot vindeca singure. Sau unul pe altul!

Ramona-Sandrina Ilie: “Cred că ar trebui să învăţăm să plantăm peri”

Îmi amintesc de timpul în care stăteam în grădina bunicii întinsă pe o pătură, cu picioarele sprijinite de trunchiul unui păr bătrân, în al cărui scoarţă anii lăsaseră brazde adânci, dar frumoase. Atunci mi-am spus prima oară că şi oamenii ar trebui să fie la fel. Ar trebui să lase să treacă timpul prin ei, frumos şi senin. Să devină coperţi între care viaţa să se scrie ca o poveste fără de sfârşit. Citeam mereu ceva. Nu am să uit niciodată mirosul cărţilor. Eu cred că oamenii care nu cunosc acest miros sunt oameni cu adevărat săraci. Cărţile ne învaţă să visăm, să spargem bariere, să ne întrebăm şi să ne răspundem. Ne identifică şi ne scot în evidenţă aşa cum nimeni nu reuşeşte. De ce? Pentru că ne lasă pe noi să o facem. Nu ne forţează şi nu gândesc în locul nostru. Apoi, după carte, a urmat scrisul. În ceea ce-l priveşte, nu ştiu cum era când nu scriam. Între noi a fost dragoste la prima atingere. Aproape că vine de la sine. Prietenii îmi spun mereu că îl am în sânge. Eu spun că îl am în suflet. Scrisul nu moare aşa cum o face sângele. Scrisul rămâne în oameni. Azi o literă, mâine o alta şi uite aşa din noi cresc copaci de cuvinte din care cei flămânzi de cunoaştere sau poate doar de linişte culeg câte ceva. Este prima mea iubire şi, deşi nu cred că încă am învăţat-o pe deplin, mă rog doar să nu mă părăsească.

Prima mea zi de şcoală a fost ciudată. Nu am înţeles niciodată de ce nu am scris şi nu am citit încă de atunci. Apoi, în timp, am înţeles că scrisul şi cartea pot fi arme în mâinile unora. Nu toţi le folosesc în scopul lor natural. Unii folosesc scrisul asemeni unui indigo. Să manipuleze şi să creeze conştiinţe comune care să acţioneze în acelaşi scop asemeni unor roboţi. Alţii, folosesc scrisul pentru ca acesta să nu fie citit niciodată. Asemeni unui pic. Să şteargă memorii. Să creeze monştrii inculturii, ai ignoranţei, ai pasivităţii. Cei mai periculoşi după mine. În mintea acestora, scrisul, cititul, educaţia, cultura, devin nişte avortoni fără vreo şansă reală de a deveni vreodată „idee”.

Acum, apeste tot unde mergem vedem vitrine. Pline. De tot şi toate. Avem atât de multe, dar suntem tot mai săraci de spirit, de suflet, de iubire. Uităm să fim apropiaţi unii de alţii şi uităm valoarea lucrurilor simple. Uităm să ne bucurăm unii de alţii. Uităm să ne bucurăm de o mână întinsă a prietenie. Uităm să zâmbim mai des. Uităm să ne jucăm cu cei mici. Uităm să ne facem cruce în faţa unei Biserci şi să ne bucurăm de Dumnezeu. Uităm să ascultăm un tril de pasăre şi să privim zborul unui fluture chiar pe dinaintea ochilor noştri. Ne uităm părinţii şi îi transformăm în morminte cu mult înainte ca ei să nu ne mai fie. Uităm să iubim şi să ne lăsăm iubiţi! Grăbim totul ca şi cum însuşi timpul ar alerga după noi!

Într-o zi, am deschis televizorul care pe atunci era alb-negru şi după ceea ce auzeam mi se părea că totul prinde culoare. Peste tot era doar sânge, arme, lacrimi, flori şi tancuri. Drapelul părea o fereastră către libertate prin care puteai respira un vis ţinut atâţia ani captiv într-o colivie care aparent avea uşa deschisă. Aşa am crezut. Colivia însă a rămas. Uşa este deschisă. Oamenii însă sunt captivi în ei şi în neputinţele lor. În reforme banale şi fără nici o noimă în care intrăm cu toţii ca nişte deţinuţi legaţi la ochi şi murim deoarece deşi avem unde fugi, deşi avem ce mânca, murim de foame. De foamea de schimbare, de mai bine, de noi! De foamea de cultură, de cunoaştere, de civilizaţie! Trăim în vremea în care drapelele nu mai sunt ferestre. Ele nu mai flutură a libertate ci a tristeţe, disperare şi dezamăgire. Se pare că nu mai scăpăm de ai noştri, de ideea aceea…pleacă ai noştri, vin ai noştri, iar noi tot ai nimănui.

Cred că ar trebui să învăţăm să plantăm peri. Peri ca şi aceia din grădina bunicii. Care au învăţat să îmbătrânească frumos şi cu folos. Iar oamenii, ar trebui să stea mai mult la umbra lor. Uneori perii spun poveşti despre cuvinte, cărţi şi oameni, iar oamenii învaţă să redevină ei fără a mai trece prin gândirea altora. Nu mai sunt haine cu numere mari sau mici. Devin dintr-o dată mulaţi pe ei înşişi!

am să te strâng în braţe până îmi vei intra sub piele
să-mi dăruieşti din nou rostul
rostul cuvântului
şi cuvântul în sine
locul tău nu e acolo
este în mine
împreună putem naşte lumi de poveste şi visare,
iar apoi, ne putem odihni
sub inima oamenilor
la umbra rostirilor,
carte

(Sursa: Vrancea Media.ro)

Relaţiile, o sărăcire a sufletului, în ultima vreme

(Sursa foto: facebook)

În ultima vreme, aud din ce în ce mai multă lume vorbind despre "alegeri" şi "relaţii", despre faptul că foarte mulţi oameni se despart, iar căsniciile şi iubirea nu mai sunt la fel. Că tinerii nu mai ştiu să iubească, iar relaţiile nu mai sunt puternice.
Pe lângă acestea, am mai observat şi altceva. Faptul că oamenii se limitează la visare, la acceptare, la expresia "Cât de mult mi-ar plăcea să trăiesc în lumea aceasta de vis!". Nu ar fi nimic rău în această expresie, doar că, de regulă este folosită referitor la ceva firesc, care aşa ar trebui să fie.

Revenind la problemele de la care am început să scriu, mă gândesc cum ar putea să mai fie căsnicia sau relaţia dintre doi oameni frumoasă şi durabilă, când în ultima vreme oamenii se îndepărtează foarte mult de credinţă, de iubire, de apropiere, de atitudine, de valori? Oamenii şi cu precădere tinerii nu mai au un exemplu al valorii, al eticii, al bunului simţ. Nu mai sunt învăţaţi să respecte, să aştepte, să rabde. Lecţia smereniei este uitată şi luată peste picior. Astăzi, trăim într-o societate a dezbinării, a uitării umanităţii din noi, a îndepărtării. Trăim într-o societate de junglă unde funcţionează sloganul "Dacă eşti bun eşti prost!" sau "Dacă eşti nesimţit şi fără principii, mai multe rezolvi!".

Iubirea, sub toate formele ei este socotită o formă de slăbiciune, nu un dar prin care omenirea ajunge să vorbească o limbă comună. Iubirea este defapt nu slăbiciune ci putere. Nu toţi au tăria de a iubi. Nu toţi pot să aleagă drumul bun şi să rămână pe el. Este mult mai uşor să o iei ocolitor. Este mult mai uşor să rămâi pasiv şi să fii egoist. Lumea se rezumă doar la tine. Nu trebuie să simţi sau să gândeşti şi pentru altcineva sau oamenii de lângă tine. Iubirea poate modela şi schimba conştiinţe şi suflete, societăţi întregi. Ea este defapt cheia tuturor întrebărilor noastre. Răspunsul!

Poate că ceea ce voi spune acum va fi privit cu superficialitate sau voi fi combătută, dar eu cred că noi oamenii nu ştim să ne preţuim visele acelea primele pe care le avem. Toţi pornim în viaţă cu un bagaj de vise, de principii. Toţi aveu un anumit şablon de om pe care îl dorim alături. Cum ajungem la el? Simplu! Nu idolarizând pe cineva, nu făcând din cineva un sfânt, punând un om pe un piedestal ci...trecându-l prin noi înşine! Prin ceea ce suntem noi. Prin ceea ce ne dorim noi. Prin ceea ce iubim noi. Facem un tablou pictat de sufletul nostru şi pornim în căutarea lui. Apoi, se întâmplă ceva ciudat. Chipul, tabloul se pierde. Începem să lăsăm de la noi. Nu mai credem că îl vom găsi pe el...omul care se potriveşte perfect pe inima noastră. Şi, din diverse motive...teama de singurătate, graba în decizii, lipsa de cunoaştere reciprocă, filtrarea greşită a sentimentelor, ne aruncăm cu capul înainte în prima relaţie care pare a fi apropiată sau cea mai apropiată de ceea ce ne-am dorit noi.

Atunci, se întâmplă a doua chestie ciudată în viaţa noastră. Ne dăm seama! Ne dăm seama că am ales greşit. Că am îmbrăcat în viaţă "haina greşită" sau "nepotrivită". Nu este vina nimănui poate decât a noastră. Sau a unor conjuncturi ciudate pe care viaţa ni le scoate în cale. Haina începe dintr-o dată ori să fie prea largă, context în care simţim că suntem ignoraţi, neluaţi în seamă, trataţi superficial, îndepărtaţi încet, încet. Ne simţim singuri, trişti, părăsiţi! Ori, haina începe să fie prea strâmtă. Ne îndepărtăm treptat de ceea ce ne dorim noi pentru noi, ne sufocăm, nu mai avem aerul şi timpul de a respira viaţa.

Indiferent care ar fi motivele sau oricare ar fi contextul...simţim apoi nevoia să ne întoarcem la noi. La ceea ce suntem noi cu adevărat. La principiile noastre. La calea noastră. Vrem să nu ne mai îndepărtăm de ceea ce ne caracterizează şi ne defineşte: sufletul nostru!

În momentul conştientizării, singurul gând care ne vine în minte este acela de a da haina jos, deoarece îmbrăcaţi astfel în viaţă putem deveni străini de noi înşine, de oamenii care ne iubesc, de familie, de tot. Îmbrăcaţi astfel, riscăm să devenim altcineva! Riscăm să ne pierdem definitiv şi să devenim cenuşii şi trişti. Nu poţi să trăieşti viaţa ca şi cum nu ar fi a ta şi, nu trebuie să trăieşti viaţa ca şi cum ai pretinde că poţi fi cineva în care nu te regăseşti deloc!

Atunci, omul îşi reia visele. Căutările sau rămânerile, după caz. Eu cred însă, că orice relaţie trebuie dusă până la capăt. Poate nu cel final, dar acela în care poţi cu siguranţă să spui că mai mult nu puteai face. Cred că nu poţi renunţa la cineva prea uşor doar pentru că te-ai trezit că nu ai ales corect pentru tine. Oamenii nu sunt bagaje! Oamenii sunt fiinţa sensibile, firave şi de cele mai multe ori slabe, chiar dacă găsesc în ei tăria de a trece peste orice. Totuşi, nu poţi trăi nici în compromis la nesfârşit. Şi atunci...eu cred că tot ce trebuie să rămână este ceea ce ne-a adus împreună pe fiecare...destinul şi prietenia!