Ramona-Sandrina Ilie: “Cred că ar trebui să învăţăm să plantăm peri”

Îmi amintesc de timpul în care stăteam în grădina bunicii întinsă pe o pătură, cu picioarele sprijinite de trunchiul unui păr bătrân, în al cărui scoarţă anii lăsaseră brazde adânci, dar frumoase. Atunci mi-am spus prima oară că şi oamenii ar trebui să fie la fel. Ar trebui să lase să treacă timpul prin ei, frumos şi senin. Să devină coperţi între care viaţa să se scrie ca o poveste fără de sfârşit. Citeam mereu ceva. Nu am să uit niciodată mirosul cărţilor. Eu cred că oamenii care nu cunosc acest miros sunt oameni cu adevărat săraci. Cărţile ne învaţă să visăm, să spargem bariere, să ne întrebăm şi să ne răspundem. Ne identifică şi ne scot în evidenţă aşa cum nimeni nu reuşeşte. De ce? Pentru că ne lasă pe noi să o facem. Nu ne forţează şi nu gândesc în locul nostru. Apoi, după carte, a urmat scrisul. În ceea ce-l priveşte, nu ştiu cum era când nu scriam. Între noi a fost dragoste la prima atingere. Aproape că vine de la sine. Prietenii îmi spun mereu că îl am în sânge. Eu spun că îl am în suflet. Scrisul nu moare aşa cum o face sângele. Scrisul rămâne în oameni. Azi o literă, mâine o alta şi uite aşa din noi cresc copaci de cuvinte din care cei flămânzi de cunoaştere sau poate doar de linişte culeg câte ceva. Este prima mea iubire şi, deşi nu cred că încă am învăţat-o pe deplin, mă rog doar să nu mă părăsească.

Prima mea zi de şcoală a fost ciudată. Nu am înţeles niciodată de ce nu am scris şi nu am citit încă de atunci. Apoi, în timp, am înţeles că scrisul şi cartea pot fi arme în mâinile unora. Nu toţi le folosesc în scopul lor natural. Unii folosesc scrisul asemeni unui indigo. Să manipuleze şi să creeze conştiinţe comune care să acţioneze în acelaşi scop asemeni unor roboţi. Alţii, folosesc scrisul pentru ca acesta să nu fie citit niciodată. Asemeni unui pic. Să şteargă memorii. Să creeze monştrii inculturii, ai ignoranţei, ai pasivităţii. Cei mai periculoşi după mine. În mintea acestora, scrisul, cititul, educaţia, cultura, devin nişte avortoni fără vreo şansă reală de a deveni vreodată „idee”.

Acum, apeste tot unde mergem vedem vitrine. Pline. De tot şi toate. Avem atât de multe, dar suntem tot mai săraci de spirit, de suflet, de iubire. Uităm să fim apropiaţi unii de alţii şi uităm valoarea lucrurilor simple. Uităm să ne bucurăm unii de alţii. Uităm să ne bucurăm de o mână întinsă a prietenie. Uităm să zâmbim mai des. Uităm să ne jucăm cu cei mici. Uităm să ne facem cruce în faţa unei Biserci şi să ne bucurăm de Dumnezeu. Uităm să ascultăm un tril de pasăre şi să privim zborul unui fluture chiar pe dinaintea ochilor noştri. Ne uităm părinţii şi îi transformăm în morminte cu mult înainte ca ei să nu ne mai fie. Uităm să iubim şi să ne lăsăm iubiţi! Grăbim totul ca şi cum însuşi timpul ar alerga după noi!

Într-o zi, am deschis televizorul care pe atunci era alb-negru şi după ceea ce auzeam mi se părea că totul prinde culoare. Peste tot era doar sânge, arme, lacrimi, flori şi tancuri. Drapelul părea o fereastră către libertate prin care puteai respira un vis ţinut atâţia ani captiv într-o colivie care aparent avea uşa deschisă. Aşa am crezut. Colivia însă a rămas. Uşa este deschisă. Oamenii însă sunt captivi în ei şi în neputinţele lor. În reforme banale şi fără nici o noimă în care intrăm cu toţii ca nişte deţinuţi legaţi la ochi şi murim deoarece deşi avem unde fugi, deşi avem ce mânca, murim de foame. De foamea de schimbare, de mai bine, de noi! De foamea de cultură, de cunoaştere, de civilizaţie! Trăim în vremea în care drapelele nu mai sunt ferestre. Ele nu mai flutură a libertate ci a tristeţe, disperare şi dezamăgire. Se pare că nu mai scăpăm de ai noştri, de ideea aceea…pleacă ai noştri, vin ai noştri, iar noi tot ai nimănui.

Cred că ar trebui să învăţăm să plantăm peri. Peri ca şi aceia din grădina bunicii. Care au învăţat să îmbătrânească frumos şi cu folos. Iar oamenii, ar trebui să stea mai mult la umbra lor. Uneori perii spun poveşti despre cuvinte, cărţi şi oameni, iar oamenii învaţă să redevină ei fără a mai trece prin gândirea altora. Nu mai sunt haine cu numere mari sau mici. Devin dintr-o dată mulaţi pe ei înşişi!

am să te strâng în braţe până îmi vei intra sub piele
să-mi dăruieşti din nou rostul
rostul cuvântului
şi cuvântul în sine
locul tău nu e acolo
este în mine
împreună putem naşte lumi de poveste şi visare,
iar apoi, ne putem odihni
sub inima oamenilor
la umbra rostirilor,
carte

(Sursa: Vrancea Media.ro)