Într-o zi, am aşteptat-o pe tanti Livia cu o bucată mare şi caldă de plăcintă de prune, numai atunci scoasă din cuptor. Era preferata mea. Nu prea o împărţeam eu cu nimeni. Ea a zâmbit şi mi-a întins două scrisori. Mă ştia de mică. Ştia şi de preferinţa mea cu plăcinta. A luat plăcinta şi a spus: "Măi, fată, dacă ar fi alta în locul tău, aş veni tot la patru-cinci zile, dar când te văd cum mă aştepţi toată un suflet, nu mă rabdă inima! Şi mi-ai dat tu plăcinta ta cu prune...". Bunica a zâmbit şi i-a mai întins o bucată de plăcintă înfăşurată într-un ştergar: "Să le duci şi la copii Livie!". Apoi, când am crescut şi scrisorile s-au mai rărit, mă gândeam des la ea. Pe ploaie, pe soare, pe zăpadă, ea venea mereu şi ne bucura. Unii, se certau cu ea că nu ajugea la timp. Alţii, că nu le-a adus banii. Dar tanti Livia nu era de vină şi nu se certa. Ea le zâmbea mereu şi găsea un cuvânt bun. Într-o zi şi-a rupt piciorul. Toţi erau supăraţi pe ea că nu aduce poşta. Doar bunica i-a dojenit: "De voi nici nu poate muri omul, că şi atunci e de vină negândiţilor! Poate e bolnavă biata muiere!". Aşa şi era. Într-o zi, stăteam la poartă. Se vedea de departe o bicicletă şi nişte culori albastre. Când s-a apropiat, era o femeie tânără. Nici nu o cunoşteam. De atunci, la mine nu a mai venit poşta. Nu mai e nici bunica. Nici tanti Livia. Nici măcar amărâta aia de plăcintă nu mai poate fi la fel. Numa strigătul e acelaşi: "Gheorghe, Mărie, Lenuţă nu auzi fată? Spune-i lui Anuţa că se vede poştăriţa!".
Text: Lady Allia; Foto: Dungha
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu