Câtă toamnă în jur şi cum se mai simte în aer, iar oamenii stăteau atât de plictisiţi sau nerăbdători să vină tramvaiul. Peste noi, din când în când se scutura câte o frunză. Din altă lume. Sunt sigură de asta. Atâtea culori la un loc. Atâta măiestrie. Uneori o ating de obraz sau o pun la ureche asemeni unei scoici. Mereu are ceva de foşnit ca şi când s-ar scurge nisipul într-o clepsidră cu timp molcom. Se aude un ţârâit pe linia de tramvai. Apoi, un claxon prelung. Oamenii par din nou vii. revin din gândurile lor şi şoptesc uneori cu voce tare: "Bine că a venit!". Toţi ne grăbim undeva. Numai toamna pare a sta. Şi tramvaiele. Ele fac mereu, mereu acelaşi traseu pe care îl spun pe de rost sub roţile lor mari, dar, cine stă să asculte un tramvai? Doar cei care plutesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu