Ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun...

Demult vroiam să îţi spun că îmi eşti încă pe aici. Că din cuptor răzbate mireasmă de ştrudel cu mere în Ajun de Crăciun. Nici mai sărac. Nici mai bogat acest Crăciun. Doar mai gol. Oarecum. Încă îţi mai mângâi în gândul meu umărul de la palton în timp ce ţi-l pun pe umeri şi-mi şterg ochii pe furiş ca ţie să ţi-i dau luminoşi. Dar tu ştii. Dintre toţi oamenii pământului, tu mă cunoşti cel mai de aproape. Din suflet. M-am întrebat de multe ori. Uneori m-am revoltat în mine. Dar de fiecare dată am iubit. Mai mult decât oricând. Şi nu am condamnat. Nu m-am supărat. Am înţeles. Că în fiecare an voi face prăjitură cu mere şi scorţişoară. şi am să ţi-o strecor încet în buzunarul de la suflet. Să o ai acolo. Caldă şi de drum frumos şi liniştit, dragul meu drag. Şi, ştii că ştiu. Şi ştiu că ştii. Dar atât este să fie. Şi aşa a fost a se întâmpla. Iar eu îţi mulţumesc că mi-ai fost soare deşteptător dimineaţa şi lună senină seara. Gând bun în ziuă. Căldură în  zile grele. "Farul de la capătul tuturor lumilor mele", când toate lumile s-au stins...sau se vor stinge... Dacă ştiam că am scris acea poveste "Miresme de mere coapte" pentru noi...mi-aş dori să nu o fi scris niciodată. Nu ştiu dacă sunt atât de vitează să aştept atâta amar de ani. Uneori privesc în gol departe atât de mult. Tot aştept, deşi ţi-am dat drumul când am ştiut că trebuie să pleci. Şi totuşi, poveştile care nu au sfârşit sunt cele mai greu de scris...E ca şi cum ar începe literele să plângă şi tot scrisul devine un amalgam de cuvinte. Şi totuşi am sperat. Pentru că era iarnă. Pentru că era anotimpul nostru. Deoarece se apropia Crăciunul. M-am gândit că magia poate exista. Şi cât de puţin a fost nevoie să faci un om să fie viu şi complet din nou. Acum însă, ia bucata de ştrudel. E caldă. De abia scoasă din cuptor. Nu e ca la patiseria aceea. Dar e cu suflet. Să o ai. Până va fi să fie din nou. Crăciun fericit, suflete...