Ajun de Crăciun cu miresme de copilărie...

 (Sursa: internet)

Şi ninge. În sfârşit ninge şi la mine. Ştie Dumnezeu când să trimită gânduri bune oamenilor de acolo de sus din Cer. Ne zâmbeşte. De aceea se topesc fulgii. De drag. Şi sute de amintiri mă năpădesc. Frumoase. Dar pline de miresmele copilăriei mele.

Pe vremea aceasta la bunica se tăia porcul. Atât de dimineaţă încât nici "puricii de pe Rio nu se trezeau". Aşa spunea bunica. Ca să zâmbesc. Şi ca să ştiu că nu am de ce să îmi fac griji. Niciodată nu am să-mi văd vreun purcel murind. Am să-l văd doar alb gălbui, ridicat între patru cărămizi şi pe tata în jurul lui curăţindu-i şoriciu. Ce mai alergam. De la bunica şi mama din casă afară la tata. Bunicul bietul de el stătea pe prispă. Să se simtă şi el util în lumea lui aproape oarbă, tata îl mai ruga să îi aducă apă sau câte ceva din casă. El se ridica bucuros şi, pipăind cu mâna lui bătrână, dar frumoasă căuta ce trebuia să aducă şi aducea. Mai punea câteodată mâna pe purcel. "Ce zici Nelule (ăsta era tata), l-am îngrăşat destul?". Tata răspundea mereu la fel: "Da tată! Nici prea gras, nici prea slab. Numa bun de făcut cârnaţ!". Şi bunicul radia. Tata îl bătea pe umăr. Nu înţelegeam eu bătăile astea pe umăr ale băieţilor, dar îmi dădeam seama că sunt importante. Zâmbeau mereu. Apoi, am aflat că o bătaie pe umăr face mai mult decât o mie de cuvinte. Un fel de zâmbet între băieţi.

Eu, aşteptam să mă strige bunica. Curăţam maţele. Pe atunci nu erau de cumpărat. Nici nu trebuia. Era mai bun cârnaţul şi caltaboşul după ce munceai la el. Şi joaca avea alt rost. De abia aşteptam să ies cu tuşa Mariană în grădină să le spălăm. Era mereu pusă pe şotii. Mă lovea cu câte unul peste nas. Ce urât miroseaaaa, dar ce aşteptam să facă gestul. An de an. Până când ziua de tăiat porcul a devenit mai săracă. Tuşa murise. Tânără. În urma ei rămăseseră nouă copii. Din care patru perechi de gemeni. Dar au crescut frumos. Toţi oameni de omenie la casele lor.

Apoi, o ajutam pe bunica la caltaboş. Ăla era al meu. Mereu îmi umplea bunica unul al meu. Şi îi făcea semn. "Ăsta e al fetei mele. Să dea Dumnezu să se atingă careva de el că jar mâncaţi.". Şi nu se atingeau. Că ştiau că bunica e om bun şi zâmbitor până la mine. Ferească Dumnezeu să îmi fi întunecat cineva faţa zâmbitoare. Mama o tachina. "Doamne mamă, dar matale ai fi în stare să îl aduci şi pe Dumnezeu dacă ţi-l cere.". Bunica râdea: "Crezi că nu ar coborî dacă L-aş chema? Om bun Dumnezeu! Cel mai bun." şi începea să colinde încet ca pentru ea..."O , ce veste minunată!, În Betleem ni s-arată, Astăzi s-a născut, Cel făr' de-nceput, Cum au zis prorocii....", iar eu auzeam îngeri! Încă îi mai aud şi azi. De fiecare dată când ninge. Bunica mă colindă. Şi bunicul zâmbeşte.

După ce terminam toţi munca, ne adunam. Nu ne mai dunăm acum. De multă, multă vreme. Bunica a fost ca şi cheagul de la unt. Ne-a unit prin iubirea ei. Suflet. Toată suflet. De aia iubesc eu oamenii frumoşi şi cu suflet. Că am fost a Jenichii Gheorghii Vălcanului...aşa trebuia să zic. Şi toţi ştiau a cui îs. Iar eu ziceam cu capul sus, cu pieptul scos, de parcă ar fi ieşit din mine un batalion de oameni. Eram mândră. Nu era femeia ca bunica în tot satul. Defapt nicăieri. Nici nu va fi. Eram mulţi la masa porcului. Unchiu şi tuşa. Celălalt frate a lui bunica şi soţia lui. Cel puţin câte cinci verişori. Mama. Tata. Eu. Bunicii. Pe masă era vin roşu, friptură, cârnaţ, caltaboş şi toroş. Ăla era al meu. Cum spunea bunica. "Tu varză să ai că ai mâncare!". Toroşul e varză acră cu carne. Se pun toate într-o cratiţă mare, se amestecă. Se adaugă un pic de boia, sare, piper, foi de dafin, un pic de apă şi se lasă la fiert. Mănânci să te îmbolnăveşti şi tot nu te saturi. Bun. Dar ca al bunicii, nu mai este. Ea îl făcea cu mult suflet. Pun şi eu, dar nu cred să am vreodată atât de mult ca al ei.

Apoi, colindau. Cei mari. Noi cei mici ne ascundeam sub mese sau în cealaltă cameră şi ne jucam. Moară cu boabe de fasole şi porumb. Sau cărţi. Şeptică. Şi câte râsete şi cât tămbălău. Dar ei nu ţipau pe noi să facem linişte. Nu îi durea capul. Nu se simţeau obosiţi. Bunicii mei nu au spus niciodată să fac linişte. Mereu m-au pus să fac gălăgie să simtă că sunt acolo.

A doua zi veneau verişorii mei. Copiii fratelui lui mama. Surorile mele. Eu aşa le-am considerat mereu. Când ştiam că se apropie din sat ieşeam în poartă şi mă uitam după ei până departe. Veneau cu viscolul. Iar eu ţipam cât mă ţineau plămânii. "Bunicăăăă!!! Uite-i! Îi văd! Îs pe lângă nană Lină! Fug la ei!". Şi fugeam că nu mă putea ţine o armată. Să mă fi legat şi tot scăpam. Claudia, Ghiţă, Jeni, Dana, Simi... Ce bucurie. Claudia şi Jeni însă au fost mereu a mele. Copilăria mea frumoasă. Şi acum le văd zâmbetul. Albastru al lui jeni. Şi negru ca murele a lui Clau. Era atât de frumoasă! Şi plină de viaţă. De iubire. De căldură. Cânta la chitară. Şi eu o sorbeam. Nu cred că i-am spus niciodată îndeajuns cât o iubesc. Dra ştiu că ştie. Ştiu că ştie. Fiindcă şi eu ştiu că ea mă iubeşte.

După ce ajungeau în casă, mâncau şi ieşeam afară. Mergeam la tuşa Livie. Acolo erau ceilalţi: Marius, Mirela şi Alina. Fiecare aveam câte unul după vârstă. Ne alipeam şi mergeam la săniuş în capătul satului sau la vale. Acolo ne dădeam pe gheaţă. Nu aveam nevoie de patinoare. Câteodată gheaţa se sătura de noi şi crăpa. Căutam alt loc. De câte ori ne-am dus sub gheaţă şi am ajuns acasă ca o tablă de sac numai noi ştim. Şi cum mai dădea bunica din cap. "Doamne, dă-mi putere şi sănătate şi lor minte!". Atât spunea în timp ce ne dezbrăca repede, repede, ne freca, ne înfofolea şi ne lipea de sobă cu spatele. Dar noi nu ne îmbolnăveam niciodată. Măcar atât. Că neastâmpăraţi eram ca nişte spiriduşi.

Când ieşeam la colindat, umpleam tot satul de lălăiturile noastre şi de veselie. Nici că ne trebuia nouă altceva numa să mergem. dar mereu primeam. Cozonac, cârnaţi, nuci, dulciuri, bani. Nouă ne plăcea să colindăm. Să râdem. Să ne bulgărim. Să avem obrajii roşii ca focul şi nasul mai vânăt. Ce mai iubeam oamenii din sat. Frumos e omul simplu. Frumos ca neaua.

Şi, asta a fost o parte din copilăria mea. O să mai o spun. Dar acum...ninge! Şi aud îngeri cum colindă... Niciodată nu m-am simţit mai iubită ca atunci...când dormeam cu o mână peste buna i cu capul îndesat în pieptul ei. Să simt că miroase a bunică bună. Încă mai simt. Doar că mi-e dor de trupul ei sub mâna mea.

Sărbători Fericite tuturor! Cu miresme de copilărie şi cozonaci! Şi, nu uitaţi să fiţi copii! Măcar acum! Colindele să vă umple sufletul de bucurie, iar Crăciunul să vă aducă zâmbetul pe buze!