5 decembrie 2011

Poveste de Moş Nicolae...

 (Sursa: internet)

De la o vreme, cam îndelungată, nu prea mai am aşteptări. Se spune că noi ăştia fără aşteptări suntem fericiţi, pentru că nu putem fi dezamăgiţi, dar...nu e aşa. E chiar mai rău, când vezi că rămâi aşa, asemeni unui mormânt din care îţi pleacă toţi oamenii şi rămâi doar cu ecourile lor, cu locurile acelea reci şi goale.

Noi oamenii suntem nişte fântâni lângă care uneori se opresc alţi oameni. Unii se oglindesc în noi şi surâd sau plâng sau stau doar...aşa privind în gol. Alţii, revin şi îşi deapănă poveştile. Iau din sufletul nostru apă pentru clipa aceea în care simt nevoia unui gust de viu, de bun, de aer curat. Apoi, într-o zi, aproape oarecare, pleacă. Noi rămânem cu imaginea acelui zâmbet pentru totdeauna. Şi a buzelor deasupra sufletului nostru. Atunci când, din noi s-a mai smuls un vis, o trăire, nişte emoţii. Ar trebui să fim mai goi. Nu suntem. Oamenii iau forma amintirilor. Suntem goi doar de ei şi de nevoia de a fi sorbiţi de acelaşi om până la capăt. De toţi şi de fiecare în parte şi mai ales, de unul anume.
Sufletul, uneori mi-e şlefuit până la oase, alteori îl simt ca pe un bolovan zgrumţuros, alteori mi-e un fluture nebun şi străveziu...şi de cele mai multe ori e doar un alt suflet ce stă sub stele privind departe în noapte. Nu ştiu ce aştept de la Moşul. Poate pe el.

Mi-e dor să îmi amintesc copilul din mine, departe de lumea dezlănţuită a oamenilor mari. Mi-e dor de zâmbet ştirb, de mirosul cozonacilor ce răzbătea din cuptorul bunicii, de păpuşa aceea cu faţa de plastic şi două codiţe galbene pe care am descoperit-o într-o noapte geroasă în cizmuliţă.

Ştiu doar că m-am trezit şi focul arunca limbi jucăuşe pe pereţii casei. Pe gemuleţul mic, într-o cizmuliţă roşie cu puf alb, stătea ea...Gălbioara, cum i-am spus eu. O păpuşă din material umplută cu vatelină, cu o faţă de plastic tare, bujori în obraji şi două codiţe galbene de lâniţă împletită. Nu era cine ştie ce, dar pentru mine a fost cel mai frumos cadou. Nu voi uita niciodată cum a căzut lumina pe gemuleţ atunci. Cum a sclipit rămurica împodobită şi staniolul de pe cele câteva dulciuri care erau acolo. Inima. Inima nu mai bătea la fel. Defapt bătea atât de repede încât am simţit nevoia să o apăs cu mâna. Şi aerul. Aerul de pe buze. Şi, stăteam aşa.

Bunica se trezise şi mă privea. Nu am văzut în viaţa mea mai multă lumină în ochii cuiva. Sclipea. Codiţele negre şi grizonate îi cădeau pe cămaşa de noapte cu miros de buni, iar mâinile i se frâgeau ca mie de emoţie.

Bunicul pufăia Mărăşeştiul lui pe colţul patului în cealaltă cameră. După liniştea din camera noastră îşi dădu seama că noi nu respiram, nu ne mişcam, doar stăteam parcă dezlipite dintr-o poveste.

"- Parcă am auzit un foşnet la fereastră! Eu cred că Moşul a venit deja prinţesa mea!".

Am îngăimat doar:

"- Daaa..."

Bunicul auzindu-mă cât de încet şi lung şopteam s-a speriat şi a venit la noi. A tras aer în piept, a zâmbit larg şi a dat din cap.

Bunica plângea zâmbind.

"- Doamne femeie...E doar Moş Nicolae!".

Eu m-am întors brusc şi am spus:

"- Nu! Nu e doar Moş Nicolae! Acolo este un vis bunicule!".

Bunicul a râs. Atuni a ştiut de ce nu atingeam nimic. Îmi era teamă să nu dispară. Anii au trecut. Gălbioara s-a pierdut şi ea în timp. Eu mi-o amintesc însă şi acum. Şi momentul acela. Şi bunicii mei. Când am crescut, pe geam stăteau mereu trei cizmuliţe. În a bunicii mereu puneam o ciocolată mare, o cremă de mâini, pentru că ştiam cât de mult şi le-ar fi dorit fine şi frumoase..., o rochiţă când reuşeam. Niciodată nu le-am divulgat secretul. Mereu a fost doar Moşul :). Dar ei au ştiut mereu ce Moş crescuseră. Bunicului îi aducea Moşul Mărăşeşti, şosete de lână groase, mănuşi. Le purta pe toate, mereu. Ca să şti Moşul cât de mult însemna pentru el orice i-ar fi pus Moşul acolo. Aceea a fost necondiţia adevărată...bunicii mei!

Acum, sărbătorile trec prin sita sufletului fetiţei mele. Şi a ochilor ei mari şi miraţi de fiecare dată. E un copil bun. Şi sensibil. Se bucură de oricât de puţine îi pune Moşul în cizmuliţă. Râde, ţopăie, excalmă, bate din palem şi uneori...ca anul trecut de Crăciun, uită şi ea să respire... Atunci, zâmbesc eu şi plâng de bucurie. Fântâna din mine se umple din nou. Nimic nu se pierde. Nici măcar un strop de apă vie.

Şi atunci ştiu...îmi doresc o viaţă senină şi fericită pentru ea! Mult mai bună decât a mea. Mult mai împlinită. Şi plină de iubire.

Moş Nicolae Fericit tuturor!

Bunica - Ştefan Octavian Iosif

Cu părul nins, cu ochii mici
Şi calzi de duioşie,
Aieve parc-o văd aici
Icoana firavei bunici
Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,
Din zori şi până-n seară;
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,
Era frumoasă de nespus
În portu-i de la ţară...

Căta la noi aşa de blând,
Senină şi tăcută;
Doar suspina din când în când
La amintirea vreunui gând
Din viaţa ei trecută.

De câte ori priveam la ea,
Cu dor mi-aduc aminte
Sfiala ce mă cuprindea,
Asemuind-o-n mintea mea
Duminicii preasfinte...



Un comentariu:

Georgiana-Florina Mihalache spunea...

Adaug si eu aici povestile mele - sunt nou noute cu personaje din minunata lume de la tara. Se adreseaza copiilor peste 2 ani si de ce nu si parintilor nostalgici care isi amintesc cu drag de vacantele petrecute la tara la bunici. Povestile pot fi descarcate aici in format pdf: www.povestioare.go.ro