eu...

Aici se nasc poveştile mele. Într-o astfel de lume. Unde frumuseţea se naşte din suflet şi gesturi. Unde eroii nu se tem să plângă. Să iubească. Să rămână.
Aşa este sufletul meu. Calm. Năvalnic. Liniştit. Uneori mă transform într-o hergheie de inorogi şi alerg peste tot cerul pentru cei dragi. Alteori mă transform într-o apă mică şi liniştită în care nici nu gândesc că pot să încap şi îi las pe toţi să se privească, iar eu...mă bucur. Iar uneori sunt mare. Marea aceea peste care toate visele mi se înalţă ca apoi să se arunce în adâncuri. Uneori, ies şi devin stele. Alteori, mor sub valuri cenuşii.
Asta e lumea mea. O lume a poveştilor. A iubirii. Asta sunt eu. Cea care moare odată cu cel drag şi chiar şi aşa, se transformă în vis ca să poată să îl ridice...de oriunde s-ar afla.
Pentru mine nu există jumătăţi de măsură. Ori este. Ori nu este. Nu pot înţelege compromisurile. Poate din acest motiv sufăr prea repede din orice. Chiar şi atunci când cineva îmi spune că sunt importantă, dar habar nu are ce este important pentru mine.
Sunt un copil într-o lume de vise. Le culeg de peste tot şi le las libere. Uneori, le pescuiesc de pe cer ridicându-mă pe vârfuri de suflet şi, mă mir când nu ajung. Atunci, îmi promit că sufletul meu va creşte mare...Într-o zi. Iar eroul meu va fi încă acolo. Chiar dacă el nici măcar nu mă vede din puhoiul de apă.
Cum ar putea? Un bob de rouă în atât de multă apă...!
Noapte bună, dragii mei!