Eu, între viaţa mea şi..."Eat pray love"...

"E unul dintre locurile cele mai liniştite şi solitare din Roma. Oraşul s-a dezvoltat în jurul lui de-a lungul secolelor. Pare o rană frumoasă, ca o decepţie în dragoste de care te agăţi din plăcerea de a suferi.Toţi ne dorim ca lucrurile să rămână neschimbate, David. Ne conformăm şi trăim nefericiţi de frica schimbării, de teamă că totul o să se dărâme peste noi.
Apoi m-am uitat la locul acesta. La haos, acesta este cuvântul. La felul în care a fost adaptat, incendiat, jefuit, şi totuşi s-a găsit o metodă de a fi reconstruit. Am fost din nou convinsă că poate nu viaţa mea a fost atât de haotică, ci lumea, iar unica greşeală e să încerci să te ataşezi de ea. Ruinele sunt un dar. Ruinele sunt calea transformării. Trebuie să fim pregătiţi pentru infinitele căi de transformare."

Zilele trecute, m-am uitat prima dată la filmul "Eat pray love" cu Julia Roberts. Mi l-a recomandat draga mea, Adi, în mijlocul unei discuţii de-ale noastre. Una în care visam ca de obicei...împreună. Aşa cum doar noi două ştim. Avem o lume a noastră. Parcă mereu ar fi fost acolo. Ştiţi? Ca un glob din acela pe care îl primeşti iarna. Pe care dacă îl scuturi începe să ningă, iar tu începi să vezi ca niciodată...ceva :).

Trebuia să descopăr ceva anume şi cum să nu îmi fi dorit să caut răspunsul în acea minune de film? Totul părea că mă aminteşte. Zâmbeam mereu, deoarece m-am revăzut pe mine. Viaţa mea nu a fost mereu liniştită. A fost asemeni unei bule frumoase de săpun. Părea un curcubeu de culori, dar era defapt un vis care odată ajuns într-un punct anume...s-a spart. Atunci am realizat cât de efemere sunt lucrurile făcute în pripă. Fără profunzime. Din copilărie sau poate dintr-un sentiment ce pare profund, dar e defapt înşelător, dacă nu îl treci prin prisma inimii. Atunci, am ştiut că viaţa nu trebuie să fie o bulă de săpun ci o scară solidă din cărămizi de dragoste, înţelepciune, răbdare şi înţelegere. Viaţa trebuie să fie echilibru şi armonie cu tine însuţi. Şi totuşi, mi-am refăcut bula de săpun. Pentru că aşa sunt eu. Un om care nu învaţă lecţia durerii prea repede. Un om care se încăpăţânează să creadă că poate schimba oamenii. Destinele. Că poate face o relaţie să meargă şi când aceasta nu are cum...pentru că îi lipsesc pârghiile acelea care o clintesc din loc. Dar ce pot spune? Asta sunt eu :) şi mă iau aşa cum sunt. Mâ învăţ încet, încet şi mă repet ca pe o lecţie. Uneori îmi vine să dau cu mine de toţi pereţii. Alteori îmi vine să iau totul în spate ca pe o carapace de melc şi să plec. Departe. În alte cazuri, mă bucur de faptul că sunt cum sunt. Şi, de cele mai multe ori mi-ar plăcea să pot lua unele lucrui de la capăt. Şi, în momentul acela, chiar asta fac. Transform. Durerile, eşecurile, lecţiile prost învăţate în...altceva, în ceva luminos. Într-un far. Pentru mine. Pentru cei dragi mie. Pentru cei care întâmplător sau nu, văd lumina farului. Nimic în viaţă nu e zadarnic. Totul se reciclează din rău în bun, din lacrimi în zâmbet, din eşec în împlinire. Nici răul nu e absolut, dar nici binele omniprezent. fiecare suntem un pic din toate. Asta înseamnă echilibru defapt. Să fi om, dar în cea mai mare parte din viaţa ta să îţi doreşti şi să reuşeşti să rămâi un om bun...

„ Am fost înşelată, judecată, tatuată, dar sunt în picioare şi nu mă dau bătută.“

Asta a fost mereu călăuza mea în viaţă. Să nu fiu struţ. Să îmi înfrunt problemele. Să cad o vreme în genunchi, să plâng, să urlu, să strig, să mă răscolesc şi să adun pământul sub unghii, sub piele, iar apoi, după ce am făcut asta...să mă ridic. Să mă spăl de durere şi să zâmbesc. Zâmbetul este o cheie cu care putem deschide suflete! Chiar şi pe ale noastre!

„Nu tebuie să-ţi îngădui niciodată să te prăbuşeşti, pentru că dacă faci asta vei avea tendinţa s-o tot repeţi. Trebuie să te mobilizezi să rămâi puternic“

Astfel că, pe măsură ce mă uitam la film, am realizat că singurul răspuns la căutarea oamenilor (oricare ar fi asta...) este...IUBIREA!
Omul, doar atunci începe să caute! Când nu se simte iubit pe deplin, când simte că nu iubeşte deplin sau când pierde iubirea cuiva! Cei care nu au avut-o niciodată, nu o caută. Aceia o aşteaptă. Nu ai cum să cauţi ceva ce nu ştii să recunoşti decât după ce ţi se întâmplă cu adevărat. Sau după ce ai avut experienţe similare cu iubirea care îţi dau voie să recunoşti că ai greşit şi astfel ştii să porneşti în căutarea celei adevărate.

Şi, am mai descoperit ceva. Ceva uimitor. Că nu întotdeauna trebuie să pleci undeva anume ca să găseşti iubirea sau transformarea...deşi, majoritatea asta simţim...să evadăm din noi, din lumea noastră, in tot ce am ştiut până atunci. Înainte de toate, trebuie să te găseşti pe tine, iar tu eşti în tine. Şi Dumnezeu de asemenea. EL nu caută în noi pe altcineva sau altceva. EL ne ştie pe de rost pe toţi şi ne iubeşte. Simplu. Frumos. Dezinteresat. Noi suntem cei care dorim să ne schimbăm. Şi ca să fim sinceri, ar trebui să recunoaştem că dorim această schimbare pentru noi în primul rând. Pentru că nu ne mai placem. Ne dorim altceva de la noi. Acesta este pasul decisiv. Recunoaşterea. Recunoaşterea nevoii de schimbare. Cu noi. În noi. Trebuie însă să ştim că EL ne va iubi oricum. Probabil însă va fi mai fericit pentru noi ştiindu-ne împăcaţi cu noi şi viaţa noastră :).

“…Destinul e si el tot o relatie – o harjoana intre gratia divina si efortul dedicat al fiecaruia. Nu ai niciun control peste jumatate din el; iar cealalta jumatate e cu totul in mainile tale, iar actiunile pe care le intreprinzi au consecinte cuantificabile. Omul nu e nicio marioneta in mainile zeilor, nici singurul comandant al propriului destin; e cate putin din fiecare. Galopam prin viata ca niste acrobati de circ, cu picioarele sprijinite pe spinarile a doi cai care alearga unul langa celalalt, un picior pe calul numit „destin”, celalalt pe calul numit „liberul-arbitru”. Si intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem in fiecare zi e: cum ii deosebim intre ei?Pe care din cei doi cai trebuie sa-l lasam in pace, nefacandu-ne griji din cauza lui, pentru ca oricum nu-l putem controla? Pe care trebuie sa-l strunim din toate puterile?

Cand vine vorba de soarta mea, sunt foarte putine aspecte pe care nu le pot controla; dar sunt foarte multe lucruri care-mi cad mie in grija. E de datoria mea sa cumpar anumite bilete la loterie, sporindu-mi in felul asta sansele de a fi multumita.
Eu decid cum imi petrec timpul, cu cine intreactionez, cu cine imi impart corpul si viata si energia si banii…si, cel mai important, eu imi aleg CE gandesc…”

Apoi...am ajuns la sufletul pereche, care nu e mereu persoana iubită. Sufletul pereche poate fi un prieten, o prietenă, un om oarecare. Ne regăsim în unii oameni uneori ca şi când ne-am scălda într-o oază de lumină.

„Probabil că un suflet pereche adevărat e cea mai importantă persoană pe care ţi-e dat să o întâlneşti în viaţă, pentru că-ţi dărâmă toate prejudecăţile şi te obligă să te trezeşti“

Vezi, Adriana mea? De asta ne-am întâlnit noi şi de asta ne vom rămâne. Pentru că suntem aripi ce nu pot zbura frumos decât împreună. Tu mă înveţi pe mine. Eu te învăţ pe tine. Tu mă ridici pe mine să privesc şi să nu uit soarele pe faţă, iar eu te ridic pe tine să îţi arat lumina de sub norii trecători. Ne-am întâlnit pentru că iubirea trebuie să fie rotundă. Tu, m-ai completat şi întregit pe mine. Cel mai frumos...

Şi în final, mă întorc de unde am pornit...

“Întoarce-te mereu în centrul inimii tale, acolo sigur vei găsi, de fiecare dată, pacea“.

Deci...inima este casa unde ne locuiesc toate emoţiile, trăirile, sentimentele şi oamenii frumoşi! Iar tu iubita mea Adriana...eşti cel mai în centrul ei...