Era o zi foarte caldă de luni. Încă simţeam mirosul mamei pe pielea mea. Eram la bunica în vacanţă, iar mama şi tata fuseseră în vizită la sfârşit de săptămână. Nu voi uita niciodată rochiţa aceea de in alb cu însemn roşu la piept a mamei Nici mâinile şi picioarele ei umflate. Nici faţa roşie. Însă peste toate...ochii. Străluceau! Ei nu simţeau nici căldura, nici greutatea cu care o femeie duce sarcina în vară, nici durerile care apar ba într-un loc, ba într-altul...inevitabil. Ei ştiau că acolo, la adăpostul pântecelor era un ghemotoc de om, care trebuia îngrijit şi iubit, pentru a se naşte sănătos şi bine.
Duminică fuseserăm la Mădăras la băi. Lângă satul bunicilor mei...Homorog. A fost frumos. Însă, în orice bazin am fost, nu îmi luam ochii de pe mama care stătea la umbra groasă a copacilor.
Înainte să plece şi să îmi lase mirosul ei de mamă pentru încă o săptămână de dor, i-am spus că eu cred că fratele meu se va naşte mult mai repede. M-a întrebat de unde ştiu? Cum puteam să îi spun că nici eu nu ştiu, că totul părea să fi venit în mintea mea asemeni unei şoapte de undeva? I-am spus însă pe scurt: aşa simt eu, mami...
Şi aşa a fost! Luni, eram în corcoduş la vară-mea Alina. Ea stătea în capătul satului, iar din corcoduş aveam o panoramă excelentă a văii din spatele grădinii bunicii şi a imaşului unde ne jucam noi cât era ziulica de lungă. Nu mai vorbesc de corcoduşele mari şi roşii, zemoase şi delicioase. Săraca tuşa striga cât o ţineau plămânii - şi pe tuşa o ţin să ştiţi :)...nu cred să vreţi să o auziţi nervoasă... - "O să cădeţi de acolo şi praful se alege de oasele voastre să ştiţi! Băieţoancelor! Nu am văzut aşa fete ca voi două!". O auzeam de auzit, dar cine să o asculte cu aşa bucurii în preajmă???
Dintr-o dată, o aud pe vară-mea care mă trezeşte din visare: "Vine mătuşa Jenica!". M-am uitat şi eu pe uliţă. Şi venea. Aşa cum numai ea putea veni! repede, repede, de şi fusta şi baticul i se clătinau dintr-o parte în alta ca apucate. Am râs. "off, Doamne buni meu!". Apoi, realizez că venea după mine. Îi spun Alinei: "Ascunde-te între frunze şi taci mâlc!". Ea râde, apoi spune încet: "eu tac, dar ea ştie unde eşti şi după cum respiri". Am râs amândouă.
Dar bunica nici gând să vină după mine. Dădu uşa într-o parte mai să o scoată din balamale şi începu şi ea să strige cât o ţineau plămânii. Nu ştiam până atunci că şi pe ea o ţin atât de tare.
"Livieeeeeeeeeee! Măi, Livieeeeeeeeeeee!"
Mătuşa ţâşni din casă frecându-şi mâinile într-un prosop de bucătărie:
"Ce e nană? Aci e fata!"
"Livieee, a născut Nelica un băiat de 2 kg 250!".
Atât mi-a trebuit mie. Nu să cobor. Am sărit din vârful corcoduşului şi am aterizat între coasă şi gard. De atunci ştiu cu siguranţă că există cu certitudine un Dumnezeu al copiilor şi al beţivilor :))). Altfel nu îmi explic precizia aterizării de la o asemenea înălţime. Bunica şi mătuşa păliră şi nu mai scoaseră o vorbuliţă. Eu alerg la buna care putu să îngâime doar atât: "bată-te norocul fată..." şi trăgând-o de şorţ, de rochie îi spun: "haide, haide să mergem acasă!".
Şi am mers. Tata era acasă cu nişte prieteni de familie. Tanti, întâmplător au ba era moaşa mamei. Îmi povestise că mama e bine şi că am un frăţior alb la faţă ca spuma laptelui şi cu doi bujori în obraji. Tata săracul vroia să le arate grădina şi împrejurimile...de basm ce e drept, dar nu era timpul lor. Nu a reuşit de mine că eu repetam ca un ceas stricat: "Hai să mergem! Hai să mergem! Hai să mergem!". Şi am mers. Nu aveau încotro. Nu ştiu cum am ajuns. În faţa sufletului meu se derulau atâtea imagini încât...nu ştiu decât imaginea mamei când am ajuns la maternitate şi imaginea fratelui meu...Rareş! Era în incubator. Treaz. Dădea din mânuţele acelea ireal de micuţe şi frumoase. Eu şi bunica am ţâşnit lângă incubator. Nu am să uit niciodată imaginea aceea. Era atât, atât de frumos. Micuţ, firav, toate erau parcă o miniatură. Numai dragostea aceea care o simţeam că iese din mine de peste tot, părea atât de mare încât nu mai aveam loc pentru ea. Părea că până şi Pământul devenea mic, pentru ea. Nici nu puteam respira normal. Îmi dorisem atât de tare un frăţior sau o surioară! Atât de tare încât înnebunisem toate berzele din satul bunicii până când într-o zi şi ele hotărâră să se răzbune pe strigătele şi ţopăiturile mele sub cuiburile lor. Şi...au comis-o în capul meu! :)))) Atunci nu am să uit am avut în suflet amărăciune, pentru că i-am spus bunicii: "Eu cred că nu or să îmi aducă nici un frate. S-au supărat pe mine!". Bunica râdea şi mângâindu-mă pe creştet mi-a spus: "Off, bată-te norocul şi fericirea! Lasă că nu de ele ţine aşa de mult cât de Dumnezeu, iar El e mare şi bun!". Şi mă ştergea şi mă spăla iubindu-mă. Iar eu, parcă mai îmi revenisem şi inima mea la fel, căci am zâmbit. De atunci, nu mai ceream frate berzelor ci lui Doamne, Doamne. Mă bucur că m-a ascultat.
Îmi amintesc fiecare zi alături de el. Cum am învăţat să îl înfăşez, să îl leagăn, să îi dau lapte cu biberonul, să îi dau să pape milupa de banane :) din care să pap şi eu spre bucuria mamei care învăţă lecţia şi cumpăra dublu :D. Am învăţat responsabilitatea frumoasă de a nu fi singur. De a ştii că acolo, în patuţul tău, în camera ta mai este cineva cu care trebuie să împarţi tot. Nu din obligaţie ci din dragoste. Aşa a rămas. Clar că nu toate sunt numai frumoase între fraţi. Mai ales când sunt doi căpoşi :))). Ies scântei. Are un dar de a scoate "dracii" din mine ca nimeni altcineva, dar mi-e drag de el de mor. Şi sunt mândră. Mândră de el ca frate şi ca om. Poate mai sunt multe de împlinit. La urma urmei, viaţa e doar la început, dar fundaţia sufletească şi morală e cea mai importantă. Iar fraţii mei, fratele meu, o are. Regret doar depărtarea şi faptul că nu îl văd la fel de des precum mi-o doresc, dar sunt fericită că ea nu poate lărgi graniţa sufletului. Acolo, suntem mereu împreună, mai apropiaţi decât îşi poate închipui cineva!
Să dea Dumnezeu ca toate să ţi se împlinească frumos, senin şi aşa cum ţi le doreşti tu în adâncul sufletului tău. Să îţi închipui viaţa ca pe un râu. Nu mereu prietenos, dar care curge mereu în direcţia bună. Accept-o, iar dacă nu îţi place ceva la ea...schimb-o! Schimbarea stă în puterea noastră! Din loc în loc, creează un dig artificial din speranţele şi dorinţele tale şi va curge în direcţia cea mai potrivită! Peste această apă sunt poduri. unele foarte greu, extrem de greu d etrecut. Mai ales cele sufleteşti, dar cu timpul...învăţăm să le trecm mai uşor. Unele, învăţăm chiar să le sărim. Toate se învaţă în viaţă şi cu cât le înveţi mai repede, cu atât vei ajunge să te doară totul mai puţin şi să culegi împliniri.
Să fii fericit şi iubit...nu cum poate fără să vrem ne dorim ci aşa cum trebuie să fie iubit un om: sincer, devotat, din adâncul inimii! Şi să iubeşti! La fel!
La mulţi ani, Rareş!!!
