(Sursa foto: internet)
Nu ştiu câţi prieteni trebuie să aibă un om de-a lungul vieţii, dar ştiu câţi am eu. Numărabili pe degetele de la o mână, dar ai mei pentru totdeauna.
Nu ştiu care e definiţia lor, dar aş spune că sunt oamenii alături de care niciodată nu m-aş sătura să fiu, cu care nu m-aş plictisi să vorbesc şi pe care nu aş obosi să îi ascult. Sunt oamenii pe care îi aud şi când nu spun nimic. Care mă aud şi când nu spun nimic.
Prietenilor mei nu le ascund nimic şi nu îmi ascund nimic. Nu ne minţim. Ne suntem cărţi fără coperţi. Putem citi în linişte pagină cu pagină din noi sau putem sări la orice pagină dorim. Nu ne e teamă că vom şterge clipe preţioase sau vom rupe file!
Cu ei simt să îmi împart temerile, bucuriile şi tristeţile! Lângă ei fac primii paşi în iubire şi tot cu ei de mână ies din iubiri care nu sunt ceea ce ar trebui să fie! Cu ei alături, nu îmi e teamă că voi sta jos prea mult...Poate doar să ne odihnim şi să privim cerul ca să găsim portiţa de senin!
Prietenii mei sunt cei care urcă şi coboară munţi în ei şi în mine pentru fericirea şi binele meu! Şi eu asemenea...
Nu ştiu cum a fost fără ei, dar este mult mai bine acum când sunt cu ei şi mă bucur de fiecare culoare din inimile lor!
Prietenii mei nu au strop de invidie sau ură în ei. Curg de frumuseţe şi bunătate interioară.
Sunt asemeni unor râuri din care îmi adap eu şi alţii sufletul, iar eu, nu îmi doresc decât să ştiu că şi eu le sunt un astfel de râu lor.
Şi NU, nu mi-ar fi iubiţi!
Iubirea are rostul şi scopul ei. Iubirea se împarte în iubire faţă de Dumnezeu, faţă de semeni, faşă de prieteni, faţă de familie şi faţă de omul iubit! Toate au ceva în comun: sufletul nostru, doar că diferă abordarea!
Un comentariu:
Foarte frumos :)
Trimiteți un comentariu