Oamenii vorbesc tot mai mult de sfârşitul
lumii, dar uită de câte ori s-au năruit lumile în ei. De câte ori au
murit şi şi-au murit. Trec pe lângă oameni morţi în fiecare zi. Oameni
cărora le-au murit gândurile, speranţele, visele. Oameni cărora
le-a murit sufletul. În fiecare dintre noi un mayaş a ghicit
apocalipsa. Ne purtăm în inimi mormintele şi le acoperim cu zâmbete. Să
nu vadă cineva cât pământ este adunat sub pleoapele noastre şi câtă
disperare. Cum spuneam, oamenii vorbesc despre sfârşitul lumii. Eu
vorbesc despre lumi în care uităm să ne mai fim unii altora, să ne oprim
din mers pentru a întinde o mână cuiva, să nu mai alergăm într-una după
bani cu care nu învăţăm să vindecăm răni. Eu vorbesc despre cât de
multe apocalipse am lăsat în inimile părinţilor noştri când i-am uitat
pe la casele lor bătrâneşti. Sau în inimile copiilor noştri când am
alergat după ţările binecuvântate unde aleargă câinii cu covrigi în
coadă şi plouă cu miere. Şi toate pentru ce? Ca să ridicăm morminte şi
mai mari în noi şi în cei pe care îi iubim. Apocalipsa şi sfârşitul
lumii este în fiecare zi când uităm să fim oameni şi să ne bucurăm de
viaţa asta aşa cum este ea...bună, rea, uşoară, grea! Nu contează câţi
munţi urcăm în noi şi câte văi coborâm ci contează cum o facem! La
răsărit se ridică zâmbete de copii pe un soare mare! În brad sunt
aninate amintiri, chipuri dragi în fiecare glob şi un foşnet de zâmbet
sub fiecare ramură de brad. În bucătărie, mama şi bunica frământă
aluatul, iar din cuptor se împrăştie miresme de viaţă şi de senin. Prin
noi, cândva trăiau copiii. Scoateţi-vă haina de om mare preţ de câtva
timp şi resuscitaţi timpul. Trăiţi-l la maxim şi bucuraţi-vă! Daţi
aşadar pământul din voi la o parte şi trăiţi! S-ar putea să rămâneţi
uimiţi de viaţa de dincolo de voi!
Vă doresc tuturor, Sărbători
Fericite, pline de lumină, bucurie şi liniştea celor dragi aproape! Să
vă fie sufletul casă iubirii, iar iubirea să vă locuiască neîncetat! Să
aveţi parte de linişte, seninătate şi timp pe care să îl dăruiţi atunci când acesta pare că nu mai vrea să stea!
Să păstraţi mereu în inima voastră Magia Crăciunului şi să nu uitaţi
nici o clipă că adevărata magie a sa constă în iubire! În iubirea pe
care o primim şi o dăruim!
dincolo de apele acelea, de munţii ăia tăioşi, de prăpăstiile adânci şi reci, cresc femei cu gândurile lungi pe care le piaptănă în doruri cosiţe un dor, alt dor, până cu răbdarea trec marea în zbor, înot, imposibil şi toate relele le adună sub suflet apoi iubind, le frământă în pâine caldă şi numai bună de pus pe masa unde viaţa-şi joacă mâna, iar ele o sărută cu duioşie pentru toţi cei dragi, pentru ca toţi cei dragi să fie bine şi fericiţi, iar zâmbetul să le crească într-o clipă cât altora într-o viaţă
dincolo de toate este o femeie o femeie care iubeşte, dar noi, uneori o uităm ne amintim doar când ne doare de ea sub coasta stângă şi...tresărim!
Eu cred în magia Crăciunului şi acum! Cred în
faptul că Moş Crăciun chiar există...depinde fiecare dintre noi cum îl
percepem! Cred în faptul că de Crăciun oamenii simt nevoia să se
apropie de semenii lor şi de familie! Cred în faptul că în
această zi, toţi ne bucurăm de venirea pe lumea a Mântuitorului, cel
mai frumos cadou făcut nouă de Dumnezeu! Şi, cred că Spiritul
Crăciunului poate exista datorită inimilor noastre care ştiu şi pot
percepe iubirea, aşa cum noi nu vom putea-o face niciodată, iar când
vorbim despre Crăciun, orice vom spune şi în orice vom crede, trebuie să
ştim că este vorba despre puterea şi magia iubirii din noi şi din
ceilalţi! Crăciun Fericit!
linişte nemăsurată îmi eşti fântână de iubire îmi las să coboare în tine toate ştiutele şi neştiutele, gândurile şi negânditele, sufletul şi mintea cercuri, cercuri în fiinţa ta apoi, senin mie şi apă proaspătă tuturor zilelor în care nu îmi eşti aproape departe, se mai ridică un soare, iar în noi se oglindeşte iubirea!
eşti casa mea între pereţii sufletului tău îmi construiesc căminul nu am nevoie de ferestre care să nu se deschidă ţie nici de uşi care se închid rupându-ne dorurile în căminul nostru va mocni mereu de noi, iar focul se va juca peste tot aprins de un sărut în timp ce noi ne vom topi încet unul altuia fără să ne grăbim vieţii
Nu e perfectă. E departe de a fi perfectă. Dar mie nu îmi place perfecţiunea. Nu mi-ar da şansa de a mă auto-depăşi. Aş lâncezi în mine fără un scop anume. Nu aş putea trăi aşa. De aia îmi place aici. Aici trebuie să te zbaţi. Să găseşti o linie de plutire. Nimeni nu îţi dă de-a gata. Trebuie să fi aproape ireal. Sau prost bâtă cu mult noroc. Dar astfel de situaţii le găsim şi în alte ţări, nu trebuie să aruncăm cu pietre în a noastră. Nici să ne plângem de milă. Trebuie să ştim că suntem buni şi să ne dorim mereu să fim şi mai buni.
O iubesc pentru că e o luptătoare. Nu se dă bătută. Are în piept oameni frumoşi care îi dă un puls unic. Când îl are prea mare, când aproape deloc. Este ţara extremelor. Constantele noastre sunt bătrânii şi oala de lut în care ne modelează. Portul popular şi doina. Munţii şi pădurile. Pietrele. Izvoarele. Padişul. Ardealul. Babele şi Sfinxul. Zimbrii. Bănia. Maramureşul veşnic al dacilor. Râurile. Brâncuşi. Voievozii ei frumoşi şi înţelepţi. Iorga. Eminescu. Stănescu. Porumbescu. Vlaicu. Nadia Comăneci. Vrancea. Ţara asta ne iubeşte atât de mult, încât uneori şi inima îi plânge. Şi i se cutremură. Carpaţii noştri cei de toate zilele. Şi un soare mare şi frumos care peste peisajele acestea răsare cel mai frumos. Am fost în multe locuri în ţară. Am bătut-o cu piciorul şi am învăţat să o preţuiesc. Eu pe ea, ea pe mine. Este o dragoste reciprocă. Mi-a oferit mereu sprijin şi frumuseţe. Oameni frumoşi care au mereu o vorbă bună.
România este pâinea mea caldă de unde răzbate mireasma celor mai profunde emoţii. De multe ori m-am gândit că vreau să plec, dar niciodată nu m-am regăsit făcându-mi bagajele. Nu aş putea. M-ar sufoca cerul altor locuri. Eu pur şi simplu sunt român. Aşa mă simt. Nu mi-e ruşine şi mă simt bine în pielea naţiei mele. Ne place să facem totul altfel. Ne certăm ca la uşa cortului. Ne iubim în public. Ne respectăm. Ne ridicualrizăm. Ne demonstrăm mereu că suntem mai buni. Ne arătăm cu degetul, dar dacă o fac alţii, îi ia naiba aşa pe româneşte spus!
Ştim că putem mai mult, dar ştim că e timp pentru toate. Ştim că avem multe de făcut, dar le lăsăm pe ultima sută de metri. Ne furăm şapca, dar o patentăm de zeci de ori mai bine. Nu suntem foarte bogaţi, dar găsim mereu altenative. Alţii au inventat lucrurile, dar noi le adaptăm. Ei le stăpânesc, noi le redefinim. Ei au internetul, noi avem cei mai buni hackeri. Şi uite aşa.
Suntem ca în bancul acela...: "un tip are ceva de făcut urgent şi opreşte trei persoane pe stradă. prima îi răsounde că poate sp îi termine ce are de fpcut într-o lună. A doua într-o săptămână. Iar un student îl întreabă: cât mai e până la sesiune?". Da, noi suntem studentul! Pentru români nu există imposibil sau irealizabil. Dovadă că avem oameni de excelenţă în toate domeniile şi colţurile lumii. Oameni fără de care medicina, astronomia, sportul, matematica, informatica, muzica, cultura, cinematografia, fotografia, literatura, arta...nu ar fi fost la fel de valoroase.
Îmi iubesc ţara pentru că o iubesc. Nu am nevoie de motive să iubesc ceva ce deja există în inima mea. O iubesc pentru că e veselă. Spontană. Frumoasă. O iubesc pentru că nu ştiu altfel. E frumoasă pe cerul sufletului meu! Este prinţesa mea îmbrăcată în haine de Cenuşăreasă! Poate acum e cenuşi, dar nu e nimic! Va străluci ea din nou! Toate au un timp! Acum, e timpul să stăm în cenuşă poate şi să învăţăm să preţuim ceea ce suntem şi din ceea ce ne tragem!
Îmi iubesc ţara pentru că aici am văzut prima oară ochii mamei. Aici i-am auzit prima oară glasul. Aici m-a ţinut bunicul în braţe şi tot aici mi-a făcut bunica codiţe. Aici am învăţat să mă caţăr în copaci şi să mă julesc în genunchi. Aici am defilat şi am mâncat slănină prăjită cu colegii în practicile agricole. Aici am învăţat să scriu şi să folosesc scrisul ca şi mesaj al iubirii nu al destrămării. Aici am avut prieteni şi întâmplări de viaţă. Bune, rele...aici au fost.
Aici am devenit mamă. Aici mi-am auzit fetiţa plângând prima oară. Aici, pe acest pământ a păşit pentru prima dată. Aici am învăţat să fiu părinte. Atunci am înţeles România cel mai bine. Atunci am redescoperit-o. Atunci am ştiut că România va fi mereu căminul meu, inima mea, ţara mea! Augusta m-a învăţat cel mai frumos să simt vorba românească.
România a fost mama atâtor copii. Ne-a ajutat pe atât de mulţi să facem primii paşi. Să creştem. Să iubim. Ne-a pus aripi. Ne-a lăsat să zburăm. Indiferent dacă am părăsit-o...ea ne-a rămas.
Oriunde suntem, ne şopteşte pe toţi, iar noi...o auzim. O ducem cu noi peste tot şi ea vine cu noi oriunde. E o dragoste firească. Între o mamă şi copilul ei!
