Poveștile nu sunt decât vieți trăite - webcultura

Ea avea 16 ani pe atunci. El avea 18. Și se iubeau. Mult. Așa cum se iubeau oamenii la vârsta aceea. Pe vremea aceea. 

Își dăruiau flori, zâmbete, așteptare. Se plimbau prin parc și își scriau scrisori. Strângeau la piept o bucată de hârtie ca pe o bucată de cer senin și albastru doar al lor. Însă, orice iubire mare este încercată și are demonii săi! Ai lor au fost societatea cu regulile ei absurde, bolnave și inumane de cele mai multe ori. Reguli, care pe timpurile acelea, aveau o greutate. Ea provenea dintr-o familie cu un nume mai răsunător în acel oraș unde toată lumea cunoștea pe toată lumea. El, provenea dintr-o familie de muncitori în același oraș unde oamenii păreau a fi fluturi țintuiți în insectare cu oameni.

Nu avea ce să îi ofere. Era doar un alt bărbat tânăr care iubea. Și atât! Iubirea avea doar valoare. Nu greutate! Asta decise societatea trăgând între ei un zid greu, rece ca o piatră de moară mereu agățată de sufletele lor care și-au promis să se iubească etern. Și s-au iubit. Dincolo de toate. De timp, reguli, depărtări. Sau oameni. Prin viața fiecăruia au trecut oameni. Niciodată iubiri.

Ea, pentru a uita durerea a început să scrie. Și a scris zi de zi timp de 20 de ani. Gânduri, poezii. A lansat cărți, răvașe de iubire pentru el. El, pentru a nu înnebuni deschidea în fiecare seară portmoneul unde locuia frumos o fotografie îngălbenită de timp. A făcut asta timp de 20 de ani. Seară de seară.

Când au fost destul de mari să poată decide peste societate și familie s-au căutat. Nu s-au mai găsit. El a plecat. Departe. Ea s-a căsătorit. A avut o fetiță. Ca să aibă un motiv să înainteze. Apoi, a înțeles că nu îl uitase. Soțul ei la fel și a plecat. Ea a crescut frumos alături de fetița ei așteptând mereu un semn. Într-o seară de martie, semnul a venit. Cutia virtuală s-a deschis, iar din ea un chip cald îi rostea din privire: “Bună seara, iubito!”.

Asta nu este o poveste dintr-o carte. Este viață. Viața care nu regizează. Viața care bate filmul. Poveștile nu sunt decât vieți trăite. Cât de frumos să poți să îți scrii întreaga viață în viața și sufletul altui om și să dăinuiești! Iubirea lor se născuse pentru a face minuni.

Ramona-Sandrina

 

(Auguste Rodin – Catedrala (1909); fotografie de Brent Danley.)

Articolul îl găsiți pe: WebCultura