Despre iubire sau cum ştiu cuvintele să atingă...

(Sursa foto: cinexcepcion)

"- Il iubesti pe Drew ? Nu va obtine o oferta mai buna.

- Adica, asa cum ai iubit-o tu pe mama ?

- Uita de mine si mama. Te vei marita cu el ?

- Nu fi indiscret. Probabil.

- Asculta,imi place la nebunie de el. E destept. E hotarit. Ar putea duce Parrish Communications in secolul 21 si pe mine odata cu el.

- Deci, ce e rau in asta ?

- Asta e din punctul meu de vedere. Eu vorbesc de tine. Nu e vorba de ce spui de Drew. E vorba despre ceea ce nu spui.

- Poate ca nu ai ascultat.

- Ba da, am ascultat. Da-i inimii ceea ce vrea. Aici nu este nici un pic de emotie, nici un fosnet de soapta... Aceasta relatie are toata pasiunea unei perechi de capuse. Vreau sa te lasi dusa de val. Vreau sa simti ca zbori. Vreau sa...cinti de fericire si sa dansezi ca un dervish.

- Doar atit?

- Da. Fii peste masura de fericita, sau cel putin ramai deschisa si la altceva.

- Bine.'' Fii peste masura de fericita. '' Voi face, tot posibilul.

- Stiu ca e cam greu. Dar dragostea e pasiunea, obsesia, ceva fara de care nu poti trai. Sa iti dai drumul de pe inaltimi. Gaseste pe cineva pe care sa-l iubesti la nebunie si care sa te iubeasca la fel. Cum il vei gasi ? Pai, uita de cap, si asculta-ti inima. Eu nu aud inima la tine. Adevarul e ca dragostea, e adevarul si nu are rost sa traiesti fara ea. Sa faci calatorii si sa nu te indragostesti, inseamna ca nu ti-ai trait viata defel, dar trebuie sa incerci, pentru ca daca nu incerci, inseamna ca nu ai trait.

- Bravo !

- Esti dura.

- Scuza-ma. Bine. Spune-mi din nou, dar versiunea scurta de data asta.

- Bine. Stai deschisa. Cine stie ? Iepurele poate sari de oriunde.

- Da ?

- Da. "

(Citat din "Meet Joe Black")

(Sursa foto: cinexcepcion)

nici nu stii

(Sursa foto: internet)

mă plimb pe poteci
în zig-zag,
în răscruci,
drept
mă opresc uneori
ghemuită
în palme

(nici nu ai gândi
cum poate un om
să încapă
în palme)

gândurile îmi zboară
în sus,
în jos,
vertical,
orizontal,
cruciş,
şubred,
crud

sunt singură
nimeni!

(nici nu ai gândi
cum pot gândurile
unui om
să urce până la Dumnezeu,
iar apoi
să coboare
până în genunchi
când le pun jos în rugi)

caut
ce caut?
pentru Dumnezeu ce tot caut?
ce nu am şi aş putea avea?
cuvântul? mi-e aici
pitit după o lacrimă şchioapă
iubirea? e toată a mea
fără cuvinte - doar ea
plinătatea? mi-e divină
cu ochi mari şi frumoşi

ce nu am şi aş putea avea?
poate...spun poate...
liniştea?!
liniştea aceea rotundă
fără ecou,
fără crevaşe,
doar rotundă şi plină?

(nici nu ai gândi
cum poate un om
să încapă
într-un bob micuţ
de linişte)

...........

printre gânduri îmi curgi încet în suflet
eşti aici şi nu eşti
nici măcar nu ştiu ce culoare au ochii tăi
când îi sărută soarele
ştiu doar cum zâmbeşti în versuri
şi cum iubeşti
printre rânduri te găsesc îmbrăţisând
o idee de mine
care pare demult a nu mai fi
mi-s fericită uneori, iar alteori plâng
tu nu ştii,
iar dacă ai ştii...ce ai face???

fără să vreau
te-am zărit conturând o idee de fată
zâmbind
acum ştiu - cum se unesc rândurile
între oameni

Like A Sunset Dying With The Rising Of The Moon Gone Too Soon... - Gone Too Soon !!!

Copilăria fiecăruia dintre noi are un nume.

Numele copilăriei mele era Michael...!!!

(Sursa foto: personală)

Era un nume frumos, plin de strălucire, de ambiţie, de perseverenţă, un nume care ştia să umble pe Lună aşa cum nimeni nu o va mai putea face vreodată şi ştia să cânte cât tot Pământul la un loc...

Numele meu avea o voce minunată, caldă, ochi blânzi şi suflet bun!

În copilărie toţi avem o cameră plină de chipuri, de zâmbete, de stele ce ne-am dori şi noi să fim într-o zi!

(Sursa foto: personală)

Unii...reuşim,
alţii rămânem oameni obişnuiţi,
iar câţiva se nasc pentru a rămâne mereu stele!

Cineva spunea că adevărata cheie a ceea ce suntem sau putem fi stă defapt la noi...în alegerile pe care le facem de-a lungul vieţii...

Probabil, nu mai ştiu ce să cred!
Uneori însă, am impresia că deşi noi avem cheia, altcineva are yala, lacătul...

Cei mai mulţi uită când privesc aceste chipuri că dincolo de ele trăiesc oameni cu sentimente, cu lacrimi, cu tristeţi, cu probleme, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu deznădejdi, cu iubiri, cu ... oameni!

Pe noi însă nu ne interesează sau ne interesează cel mai puţin aspectul sufletesc al oamenilor de scenă!
Lovim în ei cu neruşinare şi răutate ...

Noi, oamenii pe care EI ne încântă... ştim să fim cruzi, ştim să punem etichete şi să dăm verdicte pe sufletul unor vieţi ce nu ne aparţin...

Dincolo de scenă, VIAŢA E A LOR!!!


Doar pentru că ei sunt cine sunt oamenii îşi asumă dreptul să îi critice, să îi arate cu degetul, să îi facă responsabili pentru alegerile lor!

Oare...avem însă acest drept???
NU!
Nimeni nu are dreptul să judece decât propriile alegeri, reuşite sau neputinţe!

Înainte de toate ar trebui să ne bucurăm de ceea ce ei au să ne ofere: strălucire într-o lume cu atât de multă violenţă, moarte şi durere!

Cred că aşa ar fi trebuit să ne comportăm şi cu Michael... omeneşte, plini de înţelegere şi recunoştinţă pentru frumuseţea pe care el a adus-o în această lume, pentru talentul inegalabil pe care l-a împărtăşit cu noi, pentru minunea vocii sale şi pentru dansul pe care ni l-a oferit mereu cu atât de multă pasiune şi splendoare!!!

Fericiţi sunt aceeia care îşi mai păstrează în suflet câte un nume ca şi exemplu, ca o strigare, ca un zâmbet dintr-un trecut ştirb!

Eu l-am păstrat şi, indiferent de alegerile sale,
ÎI MULŢUMESC pentru CEEA CE A DĂRUIT LUMII ŞI MIE,
PENTRU CEEA CE VA RĂMÂNE MEREU
ŞI PENTRU TOT CEEA CE A FOST...

MICHAEL JACKSON!

(Sursa foto: internet)

Fie ca de acolo de unde eşti să ne cânţi mereu în nopţile întunecate!
Oamenii au pierdut un înger, iar Cerul a câştigat o STEA!

Dumnezeu să te sărute şi să te îmbrăţişeze cu toată dragostea SA!

(Sursa foto: internet - colajul e realizat de mine)

Odihneşte-te în pace suflet frumos şi străluceşte aşa cum doar tu ştii!

Ştiaţi că şi stelele au un nume?

Una dintre stelele mele se numeşte...Michael!

cand moare un om se tace
se tace atat de adanc incat doar ochii pot ajunge pana acolo
in mijlocul tacerii

cred ca doar florile ar putea vorbi,
dar mai cred ca pana si ele tac
tac si raman albe

abis

(Sursa foto: Visualize)

viaţa mi-e-ntoarsă pe dos ca o mănuşă
din cer îmi cresc copaci de toamnă,
iar din ramuri îmi cad flori cenuşii

pamântul mă stoarce asemeni unui nor
pâna la ultimul bob de ţipăt

la colţ de viaţă ascult
muzica sacadată a unei adieri de vânt
printre gânduri îngălbenite şi răvăşite,

aud doar scârţâitul bătrân al unei uşi de suflet
ce are intrare doar pe dinăuntru

îmi îndes palma pe gură să nu urlu,
dar gura strigă singură fără mine

în ce abis de suflet să o arunc
să înveţe să tacă când oricum e tăcere???

condurul de cristal

(Sursa foto: Glass of Fashion)

dragostea mi-e atât de simplă
o femeie dezgolită
în mijlocul unui lac de maci roşii
dansând cu mâinile întinse către tine
să te strângă la piept
unde te potriveşti atât de bine
în locul inimii
ce nu o mai am de când ni s-au ciocnit
iubirile
deloc întâmplător:
a mea o aştepta pe a ta
a ta o aştepta pe a mea
aşa am aflat de ce eram gătită mereu în vise
cu rochii lungi şi transparente de mătase
cu petale de trandafiri pe buze
în sala de dans unde doar tu puteai să îmi
potriveşti condurul de cristal
m-am născut în suflet cu mărimea exactă
a sufletului tău!

 

Nană Ioană

EI... ne aşteaptă ca pe zilele mari de Sărbătoare, iar noi...uităm să numărăm înapoi dumicaţii de pâine...
.............................................................................................................

(Sursa foto: Mario)

treceam în fiecare zi pe lângă poarta ei
părea că nană Ioană
deschidea toate dimineţile
şi închidea toate nopţile
sub privirea ei adâncită în zare
ca într-o icoană
nu ştiu ce aştepta,
dar timpul o încovoia între mâini bătrâne
şi o îngenunchea până la pământ
în oftat de lacrimi,
iar zarea se micea între ani
până când nu a mai fost deloc
sub privirea ei adâncită în depărtare
ca într-o icoană
părea că nană Ioană
deschidea toate dimineţile
şi închidea toate nopţile...

fluturii trăiesc doar o zi!

dedicatie tie din locul unde orice cortina cade si se aude nefiresc de insangerat sufletul...

(Sursa foto: internet)

noaptea asta e altfel. tăcută. plânsă.
se agaţă cu amândouă infiniturile de tâmplele mele şi cade în gol...
în urma ei o lacrimă ca o dâră argintie.
numai bună de rană adâncă pe suflet.

"fluturii trăiesc doar o zi!"

plâng. pentru prima dată plâng interzis şi râd din suflet fără gratii.
- nu mă privi. sunt caraghioasă aşa şi timpul trece.îmbrăţişează-mă!
- dar praful de pe aripi...?
- lasă-l! nu mai are importanţă dacă atunci când îmi mângâi aripile îmi ştergi zborul.
oricum zborul fără tine nu mai are nici un rost.
te privesc. plângi. plângi şi râzi deopotrivă atigându-mi aripile oftând. sfâşii ştiai?
nici nu mai ştiu dacă dincolo de vis te-am cunoscut vreodată. nici nu vreau.
tremur. tremuri şi tu.
doi goi tremurând în noaptea care s-a sinucis.unul cu altul.
unul în altul. unul altuia. îmbrăţişaţi.
- iubitule...mâine?
- iubito ai uitat? repetă după mine...

"fluturii trăiesc doar o zi!"
"FLUTURII TRĂIESC DOAR O ZI!"

= eu dac-am trecut pe lângă ziua aceea? =

tăcere! se aude un glas de undeva. tac.
în noaptea asta se roagă Dumnezeu!
e prea multă linişte!!!

alt seceriş

(Sursa foto: internet)

"singură pe lume m-ai lăsat bădie
singură acuma eu mi-s numai mie
nici o vatră caldă, nici o voce-n casă
vino de mă ia şi mă du acasă..."

Peste poalele Râmeţului...clopotele îşi sparg sunetele oţelite de timp sărutând cu ecourile lor fiecare colţişor uitat de lume şi de Dumnezeu.
Oamenii mai mult bătrâni decât tineri, cu spatele adunat ca într-o închinare urcă dealurile abrupte la muncă. De-i întrebi dacă mai pot îţi răspund molcom şi parcă din alte vremuri:
"- Da ce păcatele mele să fac taică? Când nu oi mai putea mă rog să mă ia Dumnezeu, dar până atunci cineva tot trebuie să o muncească şi munca". Şi...zâmbesc! Ei zâmbesc mereu cu feţele luminoase, iar printre ridurile adânci săpate de griji, de oboseli şi de timp...par nişte poveşti frumoase...fiecare chip, fiecare om.
Mă uit peste dealuri şi ochii mi se scaldă în culori nebănuite.
Soarele nu este încă de tot sus pe cer. Mai stă ascuns după o colină asemeni unui gânditor. Aşteaptă parcă...dând un răgaz de răcoare oamenilor ce demult sunt la seceriş.
Pădurile sunt încă verzi, trilurile se pierd printre adieri şi susure de izvoare reci, grâul s-a copt şi oriunde te uiţi vezi numai culoare.
Din lanurile înalte şi aurii se aud voci de bărbaţi şi femei vorbind, râzând şi doinind, dar nici un glas nu îţi intră aşa la suflet precum al tău Mărie. Tu parcă ai fost mereu fiica muntelui. O mlădiţă de albăstrea frumoasă ce s-a născut pe o bucată de rocă puternică. Nimic nu te-a "ros" de tărie şi de frumuseţe. Ai părul alb sub năframă Mărie, dar ochii ţi-s la fel de frumoşi şi vorba lină ţi-a rămas la fel de înţeleaptă şi răcoroasă.
Doina ta pare a fi un tril bătrân de ciocârlie rănită când îl cânţi pe bădia.
"- Nu mai vine Mărie, nu mai vine, dar îl cânţi mereu cu aceeiaşi încăpăţânare!"
Uneori mă doare spicul care scrâşneşte sub seceră, uneori mă dor mâinile voastre bătrâne şi ostenite care parcă au un ritual...apucând spicele, tăindu-le şi aşezându-le frumos, dar bădia al tău mă doare tot timpul.
Şi ce frumoşi eraţi voi amândoi. Tu tânără şi roşie în obraji, cu cosiţe negre şi lungi, iar el cu clopul lui mândru, cu râsetul larg şi blând ca o zi de primăvară. Mereu râdeaţi şi eraţi în voie bună, dar de când nu mai e bădia...nici să râzi nu mai ştii Mărie. Parcă şi muntele a murit odată cu el pentru tine.
Stai pe prispa casei bătută cu piatră şi desenzi cu cioaca (toiag) gânduri printre ele oftând.
"- Nu mai vine odată şi la mine Moartea asta să mă ia...că tare am ostenit şi mi-s bătrână fără sprijin şi vorbă caldă. Măcar Dumitru al meu mă mai alina, dar acum nici alinările nu le mai cunosc când mi le dă cineva. Of, că tare mai e greu bătrân şi singur maică..Şi prispa e goală şi bătrână şi ulucii casei plâng când plouă afară, iar el...nu mai vine!".
Aşa e... Nimic nu mai e la fel. Numai bătrânii gârboviţi, laviţele scobite de soare şi ploi, carele cu fân care par a nu se mai termina, căpiţele mari cât casa...soarele care urcă şi coboară după munţi fără să uite vreodată că asta trebuie să facă şi...clopotele Mănăstirii ce ajung în fiecare casă ca o mireasmă sfântă de tămâie.
"- Bing! Bang!..." se răsfrâng ecourile, iar oamenii se închină şi îşi fac crucea lor cea de toate zilele zicând:
" - Doamne ajută ! Mulţumim Doamne că ne-ai dat putere astăzi şi...mâine iar e o zi! Cum o vrea Bunul Dumnezeu!"
În locurile alea pare că şi timpul doarme...şi-i uită pe oameni. Uneori ei vor să treacă, dar parcă muntele se încăpăţânează să-i facă piatră din temelia lui, iar ei se scurg încet, încet ca nişte firişoare de ploaie pe un sărut de curcubeu.

gutui carunte

uneori stau inchisa in mine ca si intr-o cochilie pierduta - aud doar marea si soaptele tale
te simt cum te infasori in jurul meu curgandu-mi pe trup ca un bob de roua - focul ne canta cald
imi esti la o aruncatura capruie de trup si ma inveti sa te chem - nu mai stiu, te ating intai.
esti aici... - atat de frumos incat pari doar o inchipuire ascunsa in spatele pleoapelor mele
din coltul ochilor imi cresc stele cu miresme umede de gutui carunte
tu musti din ele fiecare bataie de inima. sarutandu-ma invat sa respir
sub san ti-ai ascuns sufletul in timp ce al meu ii doarme pe umar
flori de cires mi se scutura din palme cuminti, iar buzele te numara
impreuna dansam pe melodia aerului dintre noi, in timp ce marea ne invaluie fruntile
seara adoarme si ea într-o scoica. in mine canta un blues
si...
ninge linistit

poveste pe fir de fum

(Sursa foto: internet)

"am crezut ca visez, dar nu visam.
copilaria inca era acolo - desculta! avea ochii mari, surasul stirb si obrajii murdariti de gem. zambea si imi facea cu mana!
am intins si eu mana, dar nu puteam sa o prind...se indeparta!

- stai!!! am tipat! staiii!
- nu pot! am atatea copilarii de adus! nu pot sa stau cand tu cresti atat de repede mare
- dar ti-am intins mana!
- nu! mi-ai intins ce ai crezut ca trebuie sa intinzi! tu cu mana intinsa ai copilarit?

am zambit!

aveam din nou zambet stirb si nu ma mai deranja ca nu vazusem cioara care imi furase dintele!
zambeam si mai larg! larg!!!
acum am inteles ca mana se intinde prieteniei...copilariei ii intinzi zambetul, nevinovatia si sufletul!
ea poate sa traiasca doar in suflete de copii!
si...am inchis ochii de tot. copii stiu visa frumos:

pe poteca din padure
nu mai mari ca doua mure
doi pitici alesi anume
calare pe doua rame
rame, rame inelate,
imbaiate, inseuate
au plecat s-anunte-n lume
ca Printesa Papadie
se marita intr-o luna
nu cu cine-ar fi sa fie
ci c-un Print de Matraguna
cica-aceasta legatura
ar aduce armonie
florilor de pe campie
si-ntre ele niciodata
nu va mai fi dusmanie
vorba suna!

daca nu v-ati plictisit
mai raman la povestit
printre flori si ierburi nalte
zambitoare, colorate
curioase si motate
"haide spune! spune! spune!
ce-au facut piticii-n lume?"

ei au dus din deal in vale
invitatii speciale
si pe drum au intalnit
uriasi cu pasul mare
fara vreme de visare
grabiti ca sa creasca mare
si tare s-au intristat
au sarit si au tipat
i-au ciupit si i-au pupat
uriasii nici poveste
sa-i auda sau sa-i vada
pentru ei nu mai exista
lumea basmelor, magia
povestita-n flori de nada
ei demult copilaria
au uitat-o intr-o lada

in castelul din padure
intre frunze de stejar
Papadia zi de zi se topea
de dor si-amar
intr-o noapte mai acatari
un corb mare si-ntelept
ii aduse...ce sa vezi?!
un ravas! cu scris frumos
invelit in frunze verzi
si citindu-l Papadia
inflori galben duios

Matraguna...Matraguna!
de otrava se umplu
si de ciuda Papadiei
cupa plina i-o dadu
sa o-nchine prieteniei,
iar Printesa...o bau
"- ai crezut ca alianta
o sa tina-o vesnicie?
am vrut doar
sa-nclin balanta
inspre moarte - nu iubire!"
si razand el disparu

doua bobite de roua
peste puful ei frumos
se prelinsera a plans
si cu glas amar-duios
dragul ei chema la ea
nimeni nu mai cuvanta
nimeni nu gasea un rost
toti taceau in Crangul Vesel
si plangeau, dar ce folos?

folos mereu se gaseste
daca speranta traieste
si cum basmul basm ne este
dragul ei prinse de veste
si-adus pe aripi de vant
cu mireasma luide vis
Iasomie-o prinse-n brate
si zambind la Papadie
din tot sufletu-i deschis
sarutarea ii dadu,
iar otrava Matragunei
ca prin farmec...disparu
si-astfel dragostea invinse

auzind despre-ntamplare
piticii in graba mare
au luat drumul intors
pe poteca din padure
nu mai mari ca doua mure
calare pe doua rame
rame, rame inelate,
imbaiate, inseuate
se grabeau de ortul popii
sa ajunga unde plopii
azi sunt imbracati de nunta
iara nunii joaca-n lunca
langa mandra Papadie
si frumosul Iasomie

despre ei asa se spune
ca iubirea-si poarta-n lume
si de-atuncea pe campii
rasar mii de papadii
ce cu pufuri zburatoare
duc ravase iubitoare
peste buze de iubiti si copii

pe un fir de fum intins
eu ma-ndrept spre un alt vis
iau cu mine de drum bun
un suras si un nebun
care crede in copii,
in magie
si-n povesti
somnul sa va fie bun
sunt aici de ratacesti
prin vreun basm
fara usa si "feresti"!"

colivia sau poveste cu şoimi

(Sursa foto: internet) - colajul e prelucrare proprie

Când norii de deasupra inimii şi gândurilor ne apasă, iar sufletul este cu noi, dar nu este al nostru, nu ne mai ascultă, ne doare şi ne frământă ca pe o bucată de lut bătrân.
Atunci când ochii ni-s ceaţa lacrimilor din care se frământa "vasul", albia sentimentelor bătrâne care mai au încă se pare miresme de busuioc, atunci, Marquez, Paler, Coelho devin doar întrebari în întrebari, întrebari în răspunsuri, nisip şi vânt, dragoste însângerată şi nu lumina!

Lumina însă... deşi slabă, deşi crudă şi tânără ca un prim ţipăt de copil se poate întrezări doar de pe vârful plâns al sufletului - dincolo de ceţurile groase şi norii gri.

Aţi auzit vreodată ţipătul unui şoim?
E...crud! E...tulburător! E...dureros!
Parcă e o săgeată care îţi intră direct în suflet şi dacă nu ştii să îl asculţi - te sfâşie, te rupe, dar ţipătul acela este unul al libertăţii, al albastrului, al fericirii şi nu unul al durerii!

Poate aşa suntem şi noi!
Când nu putem, dar totuşi ne apropiem de cheia care ne deschide lanţurile..ţipăm!
Ţipăm sfâşietor, crud, urlăm parcă a trecut ce trece fără să vrem, dar ţipătul acela este unul libertăţii, al albastrului, al fericirii - ne bucurăm de ceea ce trebuie să se împlinească!

...........

mi-am intors sufletul pe toate părţile să inţeleg de ce

ani de zile am căutat răspunsul
în peşteri ascunse de viaţă
mereu revenea doar un ecou gol
sfredelindu-mi fiinţa
ca pe o cârpă fără importanţă
(nici măcar întrebarea "de ce?" nu revenea)

într-o zi însă,
pe când dansam cu mine
printre gânduri
pitite
în lanuri de maci aprinşi
unde ploua cu flori de salcâm

am înţeles:

în mine ţipa un şoim!!!

în timp ce deasupra inimii meteorologii au anunţat cumul de nori grei
gândurile îmi străfulgerară fruntea,
iar eu, m-am simţit dintr-o dată o bucată de lut
subţire,
aproape străveziu
întins şi frământat prea mult între mâinile Dumnezeirii

întrebări, întrebări, întrebări în răspunsuri
nisip şi vânt întors pe dos viscolind cerurile mele tinere încă,
iar lumina stătea agăţată de un răsărit crud

atunci am ţipat pentru prima dată
cu toate aşteptările mele,
iar sufletul s-a deschis larg şi senin

fără întrebări,
doar eu şi cu mine într-o zi fără număr,
fără semn de carte,

am reuşit să deschid colivia din mine
şi să zbor!

culoar...

(Sursa foto: internet)

a trecut atat de multa vreme. eram doar doi copii, doi tineri. lasa-ne asa. ramai acolo. asta iti spun mereu, dar nu vrei.

iesi din mine incet in fiecare seara si imi zambesti larg si stralucitor. ma dai la o parte ca pe o perdea aproape invizibila de matase si imi spui intotdeauna aceleasi cuvinte dragi si frumoase ce au mireasma unor cirese de vara, iar eu le culeg cu acelasi sat de tine. mereu.

nu stiu de ce iubirea ta murmura la nesfarsit aceleasi cuvinte. nu stiu de ce de fiecare data cand te intorci in mine tragand perdeaua sufletului dupa tine te incrunti, ochii nu iti mai sclipesc, iar in urma ta lasi o lacrima tarzie pe o frunte carunta. ciudat. lacrima nu mai e la fel de tanara precum noi in amintirile noastre. iti poarta anii frumosi si zambetul, regretele si toate cuvintele nespuse.

eu te adorm jucandu-ma in parul tau negru si carliontat ca de obicei. tu nu stii. sau stii. altfel de ce m-ai vizita mereu...!?
ma joc, te privesc ca pe o mare fara margini in care se oglindeste iubirea inocenta si iti spun sa nu-ti regreti tacerea, departarea si cuvintele nerostite. eu nu le-am auzit niciodata, dar inima se pare ca aude si tacerea...

acum adormi dragule drag. lasa-ne asa. ramai acolo. a trecut atat de multa vreme. eu insa am sa ma aplec cu tot sufletul peste buzele tale sa-ti culeg incruntarea obosita de timp.

maine trebuie sa zambesti stralucitor din nou. cu alti ani, cu alte ganduri, cu alti pasi si fara amintiri cu miresme de cirese de vara. cu mine tie, cu tine mie. se pare ca ne vom fi pentru totdeauna. culoar de ganduri printre ganduri.

fără chipuri cioplite

(Sursa foto: internet)

în tine...
mă întorc

de fiecare dată
când mi-e prea frig în viaţă
sau mi-e prea greu cu mine

nu iau cu mine nimic
decât sufletul,
iar în palme,
o flacără ce nu se mai stinge

mă descalţ încet de tristeţi şi dureri,
de amăgiri şi abisuri deşarte,
îmi las lacrimile aninate pe gene
şi intru tiptil ca şi o adiere
sau ca o părere
în fiecare gând de al tău,
în fiecare răsuflare,
în fiecare murmur interzis

nu ştiu cum însă,
de fiecare dată tresari,
de fiecare dată fruntea ta se apasă
de atâta eu...
şi fără să ştii îmi iei mâinile
în mâinile tale
şi ţi le treci prin păr,
peste ochii încă atât de frumoşi,
peste buze
şi le afunzi în piept până în inimă,
iar apoi zâmbeşti amintiri...
amintiri nepârguite
şoptindu-mă atât, atât de aproape
de inima mea,
iar eu stau ghemuită în tine
şi te privesc

eşti primul şi ultimul meu templu
fără chipuri cioplite
unde
mă întorc

de fiecare dată
când mi-e prea frig în viaţă
sau mi-e prea greu cu mine
de-atâta tu
şi plâng o lacrimă căpruie

de fiecare dată ultima