23 iunie 2009

alt seceriş

(Sursa foto: internet)

"singură pe lume m-ai lăsat bădie
singură acuma eu mi-s numai mie
nici o vatră caldă, nici o voce-n casă
vino de mă ia şi mă du acasă..."

Peste poalele Râmeţului...clopotele îşi sparg sunetele oţelite de timp sărutând cu ecourile lor fiecare colţişor uitat de lume şi de Dumnezeu.
Oamenii mai mult bătrâni decât tineri, cu spatele adunat ca într-o închinare urcă dealurile abrupte la muncă. De-i întrebi dacă mai pot îţi răspund molcom şi parcă din alte vremuri:
"- Da ce păcatele mele să fac taică? Când nu oi mai putea mă rog să mă ia Dumnezeu, dar până atunci cineva tot trebuie să o muncească şi munca". Şi...zâmbesc! Ei zâmbesc mereu cu feţele luminoase, iar printre ridurile adânci săpate de griji, de oboseli şi de timp...par nişte poveşti frumoase...fiecare chip, fiecare om.
Mă uit peste dealuri şi ochii mi se scaldă în culori nebănuite.
Soarele nu este încă de tot sus pe cer. Mai stă ascuns după o colină asemeni unui gânditor. Aşteaptă parcă...dând un răgaz de răcoare oamenilor ce demult sunt la seceriş.
Pădurile sunt încă verzi, trilurile se pierd printre adieri şi susure de izvoare reci, grâul s-a copt şi oriunde te uiţi vezi numai culoare.
Din lanurile înalte şi aurii se aud voci de bărbaţi şi femei vorbind, râzând şi doinind, dar nici un glas nu îţi intră aşa la suflet precum al tău Mărie. Tu parcă ai fost mereu fiica muntelui. O mlădiţă de albăstrea frumoasă ce s-a născut pe o bucată de rocă puternică. Nimic nu te-a "ros" de tărie şi de frumuseţe. Ai părul alb sub năframă Mărie, dar ochii ţi-s la fel de frumoşi şi vorba lină ţi-a rămas la fel de înţeleaptă şi răcoroasă.
Doina ta pare a fi un tril bătrân de ciocârlie rănită când îl cânţi pe bădia.
"- Nu mai vine Mărie, nu mai vine, dar îl cânţi mereu cu aceeiaşi încăpăţânare!"
Uneori mă doare spicul care scrâşneşte sub seceră, uneori mă dor mâinile voastre bătrâne şi ostenite care parcă au un ritual...apucând spicele, tăindu-le şi aşezându-le frumos, dar bădia al tău mă doare tot timpul.
Şi ce frumoşi eraţi voi amândoi. Tu tânără şi roşie în obraji, cu cosiţe negre şi lungi, iar el cu clopul lui mândru, cu râsetul larg şi blând ca o zi de primăvară. Mereu râdeaţi şi eraţi în voie bună, dar de când nu mai e bădia...nici să râzi nu mai ştii Mărie. Parcă şi muntele a murit odată cu el pentru tine.
Stai pe prispa casei bătută cu piatră şi desenzi cu cioaca (toiag) gânduri printre ele oftând.
"- Nu mai vine odată şi la mine Moartea asta să mă ia...că tare am ostenit şi mi-s bătrână fără sprijin şi vorbă caldă. Măcar Dumitru al meu mă mai alina, dar acum nici alinările nu le mai cunosc când mi le dă cineva. Of, că tare mai e greu bătrân şi singur maică..Şi prispa e goală şi bătrână şi ulucii casei plâng când plouă afară, iar el...nu mai vine!".
Aşa e... Nimic nu mai e la fel. Numai bătrânii gârboviţi, laviţele scobite de soare şi ploi, carele cu fân care par a nu se mai termina, căpiţele mari cât casa...soarele care urcă şi coboară după munţi fără să uite vreodată că asta trebuie să facă şi...clopotele Mănăstirii ce ajung în fiecare casă ca o mireasmă sfântă de tămâie.
"- Bing! Bang!..." se răsfrâng ecourile, iar oamenii se închină şi îşi fac crucea lor cea de toate zilele zicând:
" - Doamne ajută ! Mulţumim Doamne că ne-ai dat putere astăzi şi...mâine iar e o zi! Cum o vrea Bunul Dumnezeu!"
În locurile alea pare că şi timpul doarme...şi-i uită pe oameni. Uneori ei vor să treacă, dar parcă muntele se încăpăţânează să-i facă piatră din temelia lui, iar ei se scurg încet, încet ca nişte firişoare de ploaie pe un sărut de curcubeu.

2 comentarii:

Cristian Lisandru spunea...

Doamne, ce frumos... Încântător...

Sandrina-Ramona Ilie ( Lady Allia) spunea...

Oamenii aceştia sunt frumoşi... Ei şi sufletele lor calde şi nefiresc de curate!

Mulţumesc Lisandru!