Plâng la scena din elicopter unde tatăl vorbeşte atât de frumos despre iubire.
Plâng la scena din cafenea..., plâng când văd zbaterea firească şi lumească a lui "Joe" de a-şi completa pentru totdeauna iubirea, plâng când "pleacă" Bill...şi plâng la ideea de a fi singur o eternitate...
Azi, mai mult decât niciodată, m-am gândit la ultima frază a lui Bill Parish:
"Vă doresc să aveţi o viaţă plină aşa cum am avut eu, ca la sfârşit să puteţi spune: Nu-mi mai doresc nimic!"
M-am gândit la ceea ce a spus bătrâna în spital:
"Dacă ai noroc, în viaţă, aduni câteva imagini fericite cu care poţi pleca..."
Oare viaţa... eu am avut convingerea întotdeauna că pot să spun că nu-mi mai doresc nimic, dar am realizat că îmi doresc..., îmi doresc încă atât de multe!!!
Am câteva imagini şi cred că aş putea concura cu foarte mulţi la acest capitol, dar sunt din ce în ce mai convinsă de faptul că-mi lipseşte imaginea fundamentală din această viaţă...
Imaginea aceea care te schimbă, sau schimbă ceva în tine pentru totdeauna!
Pentru unii, probabil că acest film este unul de duzină, dar pentru mine va fi mereu un mesaj deosebit, un film care are atât de multe de spus, de unde avem atât de multe de învăţat.
Este un film care se vrea a fi despre moarte, dar defapt este un film despre atât de multă viaţă!!!
Iar, Antony Hopkins...
...Mă întreb dacă va mai exista vreodată un actor atât de desăvârşit, de complet, de...domn al scenei?!
Nu ştiu..., pentru mine cu siguranţă nu :).
Pe mine, Antony Hopkins, m-a convins nu că poate fi, ci că este fiecare personaj pe care l-a interpretat cu atât de mare graţie şi dăruire, iar personajelor, le-a rămas fiecăruia în parte, ceva din Antony Hopkins...
Revenind la film..., sau la viaţă dacă vreţi, dincolo de toate, mie mi se confirmă din ce în ce mai mult faptul că am fost întotdeauna fetiţa care a privit de undeva de dincolo de fereastra vieţii toate lucurile bune ... care ar fi putut să i se întâmple şi ... încă le priveşte.
(Sursa imaginilor: internet)
Ştiţi...e ca şi cum afară ar fi frig, ar viscoli... mâinile mi-ar fi îngheţate, tălpile goale, ochii plânşi, sufletul la vedere, iar oamenii ar trece pe lângă mine ca şi cum eu nici măcar nu aş fi acolo.
Din acest unghi de vedere..., lucrurile de dincolo de vitrină, devin evident de-o valoare indubitabilă ...
3 comentarii:
Lady Allia,mi-a placut filmul si Sir Antohy Hopkins este cum spui tu un actor desavarsit...iar privitul de dincolo de vitrina...il inteleg doar cei ce nu au primit prea mult in viata...dar...este un lucru bun si in asta,aceste persoane nu vor fii niciodata superficiale vor sti sa pretuiasca ce au si ce primesc indiferent de valoare ...(am citit si celelalte poatari ale tale ,iti mai spun o data, bine ai revenit...blogul tau este un loc drag mie,intotdeauna gasesc ceva de suflet aici)
Un film, o poveste, cugetari de-o viata peste care unii dintre noi trec prea repede cu vederea atunci cand mai sunt in masura sa indrepte cate ceva.
@Cora..., pentru mine Sir Antony Hopkins reprezintă desăvârşirea în lumea artei :).
Vitrina...mi-a fost şi prietenă şi duşman. M-a ajutat să-mi rămân omul ce sunt, dar m-a îndepărtat de anumite lucurui bune din viaţă. Mulţumesc pentru prezenţă Cora...
@Tudor..., cred că stă în natura oamenilor să trateze artificial viaţa...unii din când în când, alţii mereu :). Nu ştiu dacă am îndreptat, dar cu siguranţă am luat aminte. Mulţumesc...
Trimiteți un comentariu