Maria lui Pârvan...

(Sursa foto: internet)

 Maria lui Pârvan crescu şi deveni o fată frumoasă. Avea părul negru şi lung până la brâu, sprâncene tinereşti, ochi veseli şi strălucitori, iar gura pusă mereu pe zâmbet. Nu ieşea niciodată din vorba părinţilor, era săritoare şi harnică, iar la cei nouăsprezece ani ai ei ştia să muncească ogorul, ştia să ţină gospodăria şi să facă tot ce trebuia să facă o femeie măritată în casă.

Maria învăţase să tacă şi să accepte, aşa cum învăţase şi bunica ei şi mama ei şi aproape toate femeile din sat, în afara Ioanei.
Ioana era singura fată din sat despre care ea, auzise tot felul de bârfe când era mică.

"Aţi auzât de Ioana lu' Miroanea? Cică o fujit cu unu cu şcoli, dă pă la oraş. O s-o ţînă ăla cât o s-o ţână şi după ce s-o sătura de ea, o să-i facă desagii şi o s-o trimită la Doiniţa. Numa s-or trezi cu ea acasă şi mira-m-aş să nu fie deja cu burta la gură."

Dar Ioana nu s-a întors acasă. A avut şi are o căsnicie fericită, plină de cei patru copii ai ei şi de un soţ înţelegător, care a ajutat-o să îşi termine şcoala. Ioana a devenit învăţătoare şi, după cum era de aşteptat, Miroanea şi Doiniţa începură să se laude cu ea prin sat, după ce o porciră şi o alungară.

Maria zâmbi şi gândi a nu ştiu câta oară că dacă într-o zi va avea o fetiţă, o va numi Ioana.

Lui Maria lui Pârvan îi plăcea de Vasile cum întoarce fânul, cum repară toate prin sat, cum joacă mingea şi fetele la horă, dar ea-l îndrăgea pe Petruţ. Petruţ era înalt şi firav şi-i plăcea învăţătura. Nu era bun la munca pământului, dar ştia să înveţe pruncii în sat matematică şi română. Mariei îi era drag pentru că el avea vorba caldă şi privirea blândă, pentru că numai el ştia să-i iubească mâinile şi obrajii şi pentru că, numai el o întreba despre ceea ce îşi dorea ea.

Ea îşi dorea să facă şcoală şi să aibă o căsnicie din dragoste, dar părinţii ei vroiau doar ca ea să se alipuie pe la casa ei ca orice fată din sat.

"Ce-ţi trebuie ţie şcoli măi fată? Tu trebuie să ştii să lucri pământul, să ţii gospodăria, să faci prunci sănătoşi, să-ţi urmezi şi să-ţi respecţi bărbatul orice ar fi!"

Şi, într-o toamnă, Maria îşi luă rămas bun de la Petruţ şi se mărită cu Vasile. Maria muri oarecum în toamna aceea, dar pe nimeni în afara lui Petruţ nu interesa despre ceea ce-şi dorea ea.

După nuntă, Vasile o duse la părinţii lui acasă. O casă veche, cu două încăperi din chirpici bătut. Într-o cameră dormeau sora lui Vasile cu bărbatu-său şi cei doi prunci, iar în cealaltă cămăruţă dormeau ei doi şi părinţii lui Vasile. Uneori, în toiul nopţii, după ce venea de la câmp sau de la birt, Vasile îi spunea:

"Întoarce-te femeie că doar mi-s bărbat şi de-asta te-am luat printre altele, nu?"

...iar Maria se întorcea să fie iubită a nu ştiu câta oară asemeni unei bucăţi de carne fără dorinţe sau sentimente în timp ce de sub unghiile ei, din chirpiciul peretelui  se năşteau vise care o ajutau să-i treacă nopţile...o noapte şi o altă noapte...ca şi o viaţă, iar ea, se întindea precum o liană de lacrimi şi durere până la cer...unde cerea pentru Ioana ei o viaţă frumoasă, liniştită şi fericită.

Uneori, când trebuia să meargă în sat după pită sau alte trebuincioase pentru casă, se întâlnea cu Petruţ. El nu uita niciodată să o întrebe de sănătate, să o privească frumos şi să-i vorbească blând şi cald. Era ca şi cum nu uitase nici o clipă să o aştepte.

(Sursa foto: internet)

"Ce mai faci Marie dragă? Eşti sănătoasă? Că altfel, tot frumoasă îmi eşti Marie! Ai sprâncenele la fel de tinereşti, părul la fel de lung şi negru, iar mâinile...la fel de frumoase şi gingaşe."

"Râzi de mine Petruţe..., râzi de mine! Nu vezi ce mâini crăpate şi pline de bătături am? Părul mi-e mai mult alb. Poate doar la sprâncene...ai nimerit-o..." zicea Maria surâzându-i, dar el, mereu îi spunea:

"Marie, eu mă bucur că am apucat să ţi-l văd şi aşa alb... părul, iar mâinile, tocmai de aia mi-s mai dragi..."

Ioana Măriei lui Pârvan se mărită într-o zi cu un profesor de matematică de pe la oraş şi avu trei copii.
Ea deveni profesoară, iar Maria putu să răsufle în sfârşit uşurată. Şi..., răsuflă într-o zi... într-o zi când merse după apă în capătul satului.

  (Sursa foto: internet)

Acolo o găsi Petruţ căzută jos, cu găleţile de apă răsturnate lângă ea. Mai apucă să o întrebe:

"Marie, dar pe mine cui mă laşi?"

"Petruţ, tu nu înţelegi? În sfârşit sunt a ta...lasă-mă să mă duc Petruţe, lasă-mă!"

Şi Petruţ o lăsă. O strânse lângă el, o sărută, o plânse şi o legănă, iar apoi o duse în braţe până în ograda lui Vasile care spuse doar atât:

"Io nici nu m-am gândit că muierea asta se va duce înaintea mea că niciodată nu s-o plâns de nimica!"

Petruţ îşi înghiţi furia şi amarul, iar până sprea seară se stinse şi el singur singurel în bătătură. Petruţ ştiuse toată viaţa că nu trebuia să treacă o muiere peste prag ca să o aibă a lui pentru tot restul vieţii. O iubi singur şi tăcut.

La înmormântarea lor plânseră doar Ioana şi mama Mariei.

Fură îngropaţi unul lângă celălalt. Măcar acolo putură să fie aşa cum ar fi trebuit să fie. Între mormintele lor se legăna un tei frumos.

După şase luni de doilu, Vasile îşi aduse o muiere pe lângă casă spunând:

"Orice bărbat are nevoie de o muiere care să aibă grijă de el şi de gospodărie!"

Când venea prin sat, Ioana mergea doar la cimitir unde curăţa printre lacrimi şi zâmbete două morminte, punea flori, aprindea câte o lumânare şi povestea cum îi cresc copii şi teiul lor frumos!

(Sursa foto: internet)