Ernesto Cortazar - Solitude
întotdeauna cartea stătea pe noptieră
era ceva proaspăt între coperţile ei miresme de cer senin
răzbăteau asemeni unor cocori întinzându-şi aripile peste tot tavanul
ochilor mei de copil
ochilor mei
în camera alăturată auzeam marea cum izbea furioasă mişcând
tablourile cu linişte din care frunzele se scuturau geruite şi galbene
o lună palidă apărea
apărea
atunci, mă gândeam acolo, la casa pieptului tău
focul se juca pe pereţi desenând munţi albaştrii între flori de iasomie
gândurilor mele de om
gândurilor mele
cum spuneam, cel mai greu este să te obişnuieşti cu singurătatea de sub carne
să o laşi să se îmbibe în tine până nu mai rămâi decât tu
între tine şi tine, cine mai poate fi?
Un comentariu:
iai!!!! edeş szivem !!!da lasă să iasă odat acel cineva din tine că mă înebuneşti cu acel cineva de sub pielea ta. Ştiu că ţi-ar plăcea să îmbătrânim una lângă cealaltă, dar pe mine şi de la distanţă mă bagi în disperare cu acel cineva, care bântuie sub pielea ta. Na, da lasă, că îl scot eu, în vară atâta îl pun să alerge în sus şi-n jos până va ieşi din tine. Altfel aşa mamă de bătaie va lua că urlând îşi va căuta alt lămpaş....:-P
Trimiteți un comentariu