2 martie 2011

tăceţi!

   

ziua aceasta s-a arătat de la început a răsări altfel între tâmplele mele. la orizont, soarele era sângeriu.
sângeriu se simţea şi în mine. din cer curgeau rugăciuni, senin nu era. doar nori şi tăciuni în tăciuni
cred că bisericile credinţelor noastre au ajuns cu vârful clopotniţelor până în palmele lui Dumnezeu
şi aşteaptă un semn, un dangăt ca şi cel al facerii lumii
altfel nu îmi explic înlemnirea din noi!

nu ne mai amintim nimic. nici un izvor nu mai este apă pentru cei însetaţi. teama şi piatra
ne-a făcut una cu pământul. plouă cu îngeri din tine, din mine. plouă cu îngeri afară pe stradă,
dar nimeni nu pare a vedea ceva. nimeni nu vrea să vadă cum îngerii stau în genunchi.
de la o vreme nu ne mai amintim de nimeni ce ne aminteşte
de parcă i-am fi pus în cuier, haine goale!

ne-am dat în uitare gândurile verzi, bătrânii, iar zilele cu cenuşă sub limbă nu mai dor a strigăt.
la fiecare colţ şi rând de pâine, de viaţă, de lume, mai uităm un bătrân, un copil, un tată, o mamă
chirciţi în durere aşteaptă ce vine deşi nici laptele mamei nu îi mai aminteşte a nimic,
ei stau şi ascultă cum timpul scoate din ei sămânţe cu cleştele
în timp ce crucile devin păduri în stâncă!


trecem peste ei şi prin ei ca prin apă. şi ce dacă-n ei un mormânt iar se sapă?
vor trage pământ, vor plânge-o să treacă. şi ce dacă-n ei încet viaţa seacă?
pământ în pământ şi apă în apă şi apa va trece şi toate-or să treacă

şi toate-or să treacă???



de părinţi ne amintim că ne e dor să îşi scalde ochii în lacrimile noastre după ce-i năpădesc mărăcinii
pe morminte lăsate de dor. ne afundăm în pământul lor ca nişte lujeri de viţă de vie, dar ei tot tac.
tac ca şi atunci, când o făceau să nu ne devină poveri repetabile,
dar noi nici atunci nu auzeam când se spărgea câte o tăcere
sub ochi nedormiţi şi încercănaţi de noi!

în casă copiii ne-aşteaptă sperând că nu îi vom uita să crească forţat sub lumina unor incubatoare de oameni.
îi ducem de mici să crească sub aripa altora. privirea le creşte în ferestre într-o oră cât altora în trei
mama şi tata nu vine, dar nu-i nimic, o să creştem noi mari,
iar atunci nu vor avea pe cine să îmbrace. poate nepoţii.
copiii care ne dau şansa să fim părinţi!

cu albumul de fotografii în mâini, învăţăm copiii să facă din nou primii paşi, să meargă la şcoală, să se căsătorească,
iar noi să fim din ce în ce mai bătrâni, să murim din ce în ce mai mult şi mai des în noi
cufăr de ani şi regrete îngropate pentru alţii şi alţii şi alţii
niciodată nu este vorba despre noi decât în clipa
propriei dezhumări de vină fără vină!

din oasele aşteptării ne cresc numai buruieni de nepăsare şi neputinţe. lipsa de reacţie cade peste noi şi peste tot
asemeni unei ghilotine. în grâu nu mai încolţeşte nici o floare de mac, nici o albăstrea
nici măcar una. totul este un lan de ierburi prin care ne pierdem din ce în ce mai mult
pentru cei ce ar trebui să ne fie păstori nu suntem decât boabe de neghină
numai bune de stârpit la răscruci de vânt!

treierătoarea trece. noi ne împrăştiem peste tot şi rămânem între dinţii pământului unde copiii ne-au murit
să fie temelie unui rost firesc celor ce vor trăi în blugi, fără cravată şi beretă,
fără graniţele celor patru pereţi ai ţării. pământul se deschide şi urlă,
dar noi, cei ce le-am rămas celor ce au fost şi vor veni,
am decis să-i mai dăm pe ai noştri corbilor
o dată!

să le ciugulească şi ultimul rost din sângele idealurilor!!!


tăceţi!

răbdaţi!

uitaţi-vă fraţii, copiii, părinţii!

munciţi fără siguranţa zilei de mâine şi păşiţi mai departe

cu tăcerea în fire tăcând!

numai aşa se pot răsuci morţii în noi ca şi peştii pe uscat,

numai aşa se poate da corbilor o ţară

şi o ţară

corbilor!

tăceţi dară,

tăceţi!

lăsaţi plugurile să vă are până în rărunchi!

5 comentarii:

Anonim spunea...

hi, new to the site, thanks.

cherie spunea...

Tare iti doresti sa zbori !

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Cher, aici nu este vorba despre mine aproape deloc, decât în condiţia de întreg. Este o poezie a stării naţiunii, a bătrânilor lăsaţi la mâna unor iresponsabili, a unei ţări care merită mai mult şi a unor copii, tineri care ar trebui să primească o altfel de moştenire din partea noastră a tuturor. O seară frumoasă îţi doresc!

Crengu spunea...

Am vrut sa-ti scriu de aseara, de cand am citit si n-am mai reusit. Mie mi s-a parut ca e un manifest si inteleg ca nu am gresit. E prea trist, dar e adevarat: romanii, in general, prefera sa taca si sa indure, decat sa faca ceva concret sa nu mai fie victime...

Cand vii? :D

Sandrina-Ramona Ilie ~ Lady Allia spunea...

Crengu, ca de obicei: touche! :)
Te anunţ eu. Să mai treacă zăpada şi frigul şi vin :). Sper luna asta, dacă nu...probabil doar în mai.