În fiecare zi ne trezim şi ne pierdem paşii pe străzile lor. De obicei ele au un nume. Noi însă le spunem simplu: oraş. De obicei ele nu sunt nici măcar oraşe. Sunt locul unde trăim. Sunt străzi cu viaţă. Cu istorie. Cu poveşti de dragoste. Cu promenade. Sau tristeţi. Cu pierderi şi regăsiri. În ele există parcuri. În parcuri există un prim sărut. Uităm asta. Pentru toate, zgomotul şi oraşul sunt de vină. De regulă ele nu au vina. Noi o avem. Noi ne pierdem în ele, nu ele în noi. Noi avem în natura firii uitarea şi negarea. Ele continuă să trăiască. Iarna sunt triste. Hibernează în fluturi de zăpezi. Noi ne dăm pe derdeluş. În timp ajugem să spunem: nu ne place iarna. E frig. Afară e urât. Străzile sunt pline de zăpadă topită. Ba nu! Sunt pline de ţipetele noastre: "Fereşteeeee! Pârtieee!". Uneori, când suntem foarte liniştiţi auzim din nou. Din când în când vedem un om mare alunecând pe o baltă îngheţată. Râde. Primăvara, oraşele prind din nou vered în obraji. Ne zâmbesc de peste tot. Atunci ne suim în cireşi, în corcoduşi, iar vecinii ţipă la noi să nu rupem crengile. Ele sunt la fel. Îşi schimbă doar rochiile şi zâmbetul. Noi ne schimbăm. Noi ne uităm printre ele. Undeva...printre străduţa din dreapta şi cea din stânga. Aşa e în viaţă. Ne pierdem în detalii şi uităm simplitatea dintr-un nume de stradă, dintr-un număr de bloc, dintr-un şotron, dintr-un copac. În fiecare zi ne trezim şi ne pierdem paşii pe străzile lor. De obicei ele au un nume. Acesta se numeşte Piteşti. Nu e un oraş. E istorie şi artă. Iubire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu