Panseluţă văzut de Dungha

Toţi îl cunoşteau din cartier. Copiii îl strigau "Cuţu". Oamenii îl strigau Băiatu. Eu îi spuneam Panseluţă. Putea fi şi băiat şi fată, iar numele i se potrivea perfect. Şi locul. Ne arăta mereu ce contează. Lucrurile mărunte. Mărunte şi pline de rouă, de culoare. Uneori, când treceam pe lângă el, zâmbeam. Nici nu simţea. Mă întreb, oare câinii pot visa? El părea că uneori nu era acolo. Era departe. Probabil lângă mama lui. Sau lângă cineva în care a crezut, iar mai apoi l-a aruncat în stradă. Sau lângă puii lui. Nimeni nu ştie ce visează un câine. Vântul trecea uşor prin rondul de panseluţe mişcându-le petalele fine şi catifelate. Pe ele le simţea. Simţea şi vântul. De la vânt şi de la flori ştia la ce să se aştepte. Cu oamenii e mai greu. Îşi lăsa botul pe labe în iarbă. Încet. Să nu strivească nimic. Uneori ofta. Într-o zi voi trece pe acolo, iar el nu va mai fi. Vor rămâne doar panseluţele. Nu va fi la fel. Va fi vântul. Va fi culoarea. Vor fi petalele gingaşe şi cateifelate. Dar nu va fi el. Pata de viaţă. Pata de viaţă dintre ele va lăsa un loc sterp. Locul lui Panseluţă. Poate, în altă viaţă vom iubi mai mult panseluţele. Lumea o ia din nou din loc. Maşinile se mişcă. Copiii îl strigă "Cuţuuuu". El ciuleşte urechile. Fotografia e vie. O auziţi?

Tema pentru acasa - studiu individual:

 S-Hell  Marius Grozea  Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha