Iubirea mea...

 (Sursa foto: internet)

Azi, voi încerca să vorbesc despre iubire...Nu e așa că e ciudat? Unii veți spune că vorbesc despre ea mereu. Că o împart. Că mă împart eu cu ea prin tot ce spun. Așa este oarecum. Doar că acum am să vorbesc despre inima mea. Eu nu știu să îi fac cântece frumoase. Știu doar să o rănesc. Mereu i-am dăruit vise despre lumi în care nu avea ce căuta. Despre oameni lângă care nu putea fi. Dar ea nu m-a lăsat niciodată la greu. Chiar și când tăcea încet, aproape insesizabil, având zi de zi același ritm monoton, chiar și atunci mă ajuta să visez. Avea o tresărire ciudată. O emoție. Îmi încălzea ochii, mâinile și mă amintea tremurat. Atunci, mai mult ca oricând, lumile mele tremurau în ochii mei. Totul devenea asemeni unui soare ce răsare într-o mare de apă...fără valuri. Inima mea se unduia..tăcând. Iar eu simțeam că nu mai am aer în timp ce-mi resuscitam toate visele din nou și din nou până când "el"...omul meu imaginar se modela din nou și îmi zâmbea de undeva de acolo...din ochii soarelui. Era ca și când mi-ar fi dansat în ploaie un Fred Astaire. Și ar fi fost acolo doar să îmi ia lumea de mână. Să o mângâie, să o liniștească, să îi așeze tâmplele peste palma lui și să îi murmure încet povești cântate despre atât de multe ce ar putea să fie. Iar eu adormeam încet din nou în lumea mea obișnuită unde nu am știut niciodată să fiu femeie. Nici iubită. Am fost doar mamă. Și am învățat să fiu una bună. Să fiu elf, prințesă, spiriduș, soare, lună, pământ. O punte între visul unui copil și viața pe care v-a trebui să o înfrunte într-o zi. Asta m-a ajutat să învăț imposibilul și invincibilul. În ochii sufletului unui copil, mama este centru Universului, punctul de echilibru și fundația care nu poate fi și nu are dreptul să cadă. Nici atunci, când lumea ei este o ruină. Am fost prietenă. Și am fost un post de avangardă. Am fost și fântână unde au poposit oameni. Și am învățat să uit. Să uit că inima are voie să zburde prin câmpuri întregi de maci. Că are voie să plângă. Să râdă. Să spere. Să modeleze vise. Altele. Eu am închis-o în mine mie. Dar, se pare că ea poate recunoaște iubirea chiar și așa...fără să o vadă, fără să o atingă. Doar...după o altă bătaie de inimă. Și bătaia aceea a venit atât de frumos. De nesperat. Ați simțit vreodată că vă dezghețați? Că mâinile încep să tremure în timp ce prin ele curg din nou emoții? Că ochii plâng și râd singuri? Că inima o ia atât de razna încât este peste tot: în obraji, în gât, în stomac, în privire? Și..., așa l-am recunoscut și eu pe el. Avea în sfârșit un chip și un zâmbet atât de senin. Zâmbetul...care îmi fusese de atât de multe ori soare și lună lumilor mele pierdute, închise, reci, ruinate. Zâmbetul care îmi adormise de atâtea ori inima în căușul privirii lui... Și...într-o singură clipă am învățat ceea ce uitasem de atâta amar de vreme. Să fiu femeie. Dar nu iubită. Să știu că voi iubi mereu fără să îmi fac vise sau să dărâm lumi. Și voi iubi mereu un om pentru că nu știu să fac altceva. Nu vreau. Nu pot. Decât să trăiesc din nou fără femeia aceasta vie din mine, mai bine să uit ce gust are aerul când îl inspiri dimineața. Nu știu cum se sfârșesc visele când nu mai sunt. Nici unde se duc ele. Bănuiesc că devin stele și le ulegem în suflet. Dar nu știu sigur. Nu mi-am împlinit nici unul. De aceea, nu am cum să știu cum se va sfârși acest vis al meu. Însă, știu că este frumos așa cum este. Acum știu că pot trăi cu oricine și să mă bucur de puțin. Pot să trăiesc și singură și să mă bucur de asta. Dar nu pot trăi fără acest sentiment. Nu mai vreau. Cum spuneam cândva, chiar și umbrele sunt frumoase. Ele arată că există lumină :). Pot face pașii să se vadă mai frumoși. Chiar și când nu îți sunt alături. Dacă nu aș mai putea atinge cu iubirea mea, pașii tăi...aș muri încet. Toată lumea mea s-ar transforma în fluturi fără praf pe aripi. Timpul ar îngheța, iar lumile mele ar ploua cu fluturi... Nu cer nimic. Și nici nu aștept ceva. Sunt omul care mă mulțumesc cu lumina ta în inima mea. Am totuși o dorință. Să fii! Să fii cu toată ființa ta! Și, să fii fericit!!! Și cum spuneam, iubirea nu se poate descrie. Locul ei este în inima noastră, iar când noi nu vom mai fi, ea se va transforma în stele...