Dorul...

Dorul...dorul de tine nu a trecut niciodată şi nu va trece. Nu trece nici acum deşi, uneori am privilegiul şi fericirea de a te vedea. Dacă aş fi trăit în urmă cu cincizeci de ani nu aş fi avut nici măcar această şansă. Ţi-aş fi scris doar. Scrisori cu gust de amar. Cu gust de iubire. Cu gust de lacrimi. Scrisori iubite, dorite, plânse şi sărate. Şi, le-aş fi aşteptat pe ale tale. Ca pe gura aceea de aer fără de care nu poţi respira corect. Dar, te văd! Te văd fără să te pot atinge. E şi bine şi rău. Dorul însă, nu trece iubite! Nu va trece nici când vei fi în braţele mele la doar o respiraţie distanţă. Nici când vei dormi alături de mine. Am să mă trezesc mereu să văd dacă eşti acolo. Dacă nu visez. Am să mă bucur de fiecare răsuflare de a ta ca de o nepreţuită comoară. Comoara unei iubiri şi a unei vieţi în care m-ai primit şi pe mine să trăim împreună! Te iubesc! Până atunci, ne aflăm la un suflet ditanţă unul de celălalt. Culegând doruri şi speranţa că viaţa uneori iubeşte îndrăgostiţii aşa cum ei îşi iubesc dragostea lor şi cred în ea!