Dumnezeul meu...

Dumnezeul meu...este batran! Este batran si frumos!
Mereu a fost asa. Cand eram mica il vedeam ca si pe Mos Craciun - un "om" bun -, doar ca nu avea haine rosii si nici sacul cu jucarii si dulciuri in spate.

EL ne avea mereu pe noi. Acum sunt mare (sau eu asa ma cred), am familia mea, copilul meu, iar Dumnezeu tot asa este: un batran batran si frumos!
Dumnezeul meu nu s-a plans niciodata de nimic, chiar daca uneori din Cer curg lacrimi mari de ploaie si fulgi albi de zapada, chiar daca uneori cad ingeri si se frang aripi in palmele Sale... - EL nu s-a plans niciodata de nimic - asta in comparatie cu noi.

"- Doamne...stii? Parca mi-ar placea o dimineata mai albastra, un cer mai senin..., daca s-ar putea sa ne dai si un alt Soare ca asta e pe duca...! Aaaa, da! Si un alt pamant - ca pe asta l-am defrisat noi incet, l-am chinuit si l-am imbolnavit. Acum are cancer!"

Nu stiu ce face Dumnezeu cand ne aude, dar stiu ca nu se plange inapoi. Ne tine asa, pe umeri si ne duce, ne duce, ne tot duce, iar noi IL apasam si mai mult si mai mult, pentru ca noua nici Dumnezeu nu ne place drept ci garbovit de problemele noastre. Bine ca este sa avem cui ne plange sau bie ca nu ne este sa avem de ce ne plange!

Dumnezeul meu...zambeste mereu si vorbeste mult! Nu EL direct ci prin oameni. Prin oamenii pe care ii vad, pe care ii aud, pe care ii citesc. Uneori ma bucura sa IL aud, alteori ma doare si in unele cazuri imi inghionteste un adevar de sangerez in egoul meu zile intregi.

Odata, demult, L-am intrebat:

"- De ce nu am voie sa ucid? De ce nu am voie sa fur? De ce nu am voie sa mint?"

MI-a raspuns:

"- Pentru ca nu ai voie! Ce intrebari sunt astea?"

M-am suparat tare. Ce raspuns era ala??? Cum adica nu am voie?!

Au trecut cateva zile si iar L-am intrebat:

"- De ce nu am voie sa ucid? De ce nu am voie sa mint?"

De data aceasta m-a privit in ochii cu incredere si zambind mi-a spus:

"- Ucide, fura, minte si vei vedea de ce nu ai voie!"

Asta deja m-a enervat la culme! Credeam ca Dumnezeu se joaca si isi bate joc de mine. Normal, nu? De ce sa nu adaug si eu un bolovan, ca doar era parca prea drept Dumnezeu...asa deodata!
Anii au trecut, iar eu se pare am devenit om mare. Le-am facut pe toate:

Am ucis!
Am furat!
Am mintit!

Si m-am simtit deosebit de rau. Ma durea ceva in mine, dar era atat de adanc...incat nu puteam nici sa ajung acolo in acel loc si nu puteam nici sa-l scot afara.
As fi dat orice sa pot sa fac ceva sa ma simt bine, dar nu puteam.

Atunci, Dumnezeu mi-a zambit!
O palma ar fi fost mai buna - nu m-as fi simtit si mai vinovata.

"- Vezi de ce nu ai voie?, mi-a raspuns oarecum. Pentru ca raul este asemeni unei boli - te patrunde, te macina, te face sa te simti gol, neputincios si rau! Unele boli pot fi tratate, iar omul poate fi recuperat, vindecat, dar unele raman pentru totdeauna!"

Da...Dumnezeul meu...este batran! Este batran si frumos...si bun! Si nu se razbuna, nu pedepseste!
Mereu a fost asa.

P.S.:
M-a intrebat intr-o zi cineva: "daca Dumnezeu ne spune sa nu ucidem...de ce EL ucide?"
Am zambit.
E oarecum felul nostru de a fi...al oamenilor, sa plasam ceea ce tine de responsabilitatea umana pe umerii LUI.
Adevarat e ca...este mult mai comod, dar nu si mai corect!
Si...cred ca nu despre Dumnezeul meu vorbea!