În fiecare zi în jurul lui mureau tot mai mulţi prieteni...copaci bătrâni şi înţelepţi care purtau în ramurile lor multe amintiri... Oftă adânc...
- Nu ştiu de ce eu mereu rămân...?! Cu ce sunt eu mai deosebit?...Poate faptul că sunt găunos puţin la mijloc...Mda..., uite cum şi bătrâneţea şi boala te pot salva de moartea crudă a lamei tăioase şi hârâite prin care drujba îşi face drum până în inimă golindu-ne de sevă şi viaţă...
- Poate vei afla într-o zi îi şopti Vântul la urechile frunzelor zerzi şi frumoase..., poate vei afla...
- Da...poate voi afla...îi răspunse Copacul Bătrân din codrul în care încă poveştile mai există, iar fiinţele de basm se ascund printre fire de iarbă, prin flori şi ramuri de copaci...
Începu să se legene şi să cânte..., iar Vântul se înfioră şi începu să adie cu putere...învârtindu-i frunzele şi aplecându-l până la pământ.
Copacul rezistă..., iar frunzele începură să şuiere în pletele Vântului sărutându-l şi împletindu-i coama imensă în mii de culori şi strălucire.
Deodată...o coală de hărtie mică şi făcută cocoloş ţâşni cu putere în scorbura mare şi frumoasă a bătrânului copac gâdilindu-l şi speriind-o pe bufniţă:
- Bu-huuu-huuuuu! Bu-huu-ce-spe-rie-tu-ră-hu-huuuuu!!!
Vântul, Copacul Bătrân şi frunzele începură să râdă cu poftă în timp ce bufniţa bombănea înfundat.
- Lasă, lasă draga mea Bufniţă, nu te necăji deoarece ştii bine cât de mult ţinem noi la tine...mai bine dă-mi cocoloşul ăla ştrengar din scorbură pentru că mă gâdilă până în suflet...
- Bu-hu-cu-plă-ce-re-hu-huuuu!!! Că a scos bu-hu-su-fle-tul-hu-huuu din bu-hu-minr-huuuu!
Copacul luă între ramurile sale bătrâne şi puternice cocoloşul acela alb şi despăturindu-l cu grijă, citi:
„Dragă tată...”
Frunzele începură să foşnească cu putere şi gălăgie:
- Citeşte tare...şi noi vrem să auzim ce scrie...Te rugămmm!!!
- Bineee! Binee...le închise foşnitul copacul..Am să citesc cu tare să auziţi şi voi plângăcioaselor...
„Dragă tată...să ştii că eu sunt fiica ta...Micuţa Ramură care am devenit o Coală de Hârtie...şi vreau să ştii că sunt foarte fericită pentru că am încă mirosul tău de lemn şi uneori dacă mă priveşti bine îmi mai vezi firicelele de lemnişor printre rândurile de dictando...
După ce oamenii m-au tăiat din trupul tău mare şi drag mie şi m-au dus departe...am suferit tare mult. Nu cunoşteam pe nimeni, iar celelalte rămurici plângeau şi se tânguiau mereu: „-O să murimmm, o să muriimmm!”. Iartă-mă tată dacă am fost slabă, dar uneori printre crenguţele mele mai plângeam şi eu înfundat de teamă şi de durere, căci m-a durut când m-au tăiat şi m-au prelucrat să devin hârtie... ”
- Offf, începu să plângă cu boabe de ploaie şi rouă Copacul..Micuţa Rămurică...., draga mea fetiţă..., iar frunzele începură să se tânguie şi ele...
Numai Vântul adiind încet îi spuse:
- Citeşte mai departe prietene...citeşte...
„...Tată drag...să nu te necăjeşti pentru că a meritat. Oricât de mult am suferit sunt fericită că sunt o bucată de hârtie...De ai ştii tată cât de multe poveşti, amintiri, lacrimi, săruturi...sunt între lemnişaorele mele...Cât de multe sentimente mai înşiră oamenii aici...şi mai scriu şi multe lucruri folositoare...Daa! Scriu şi despre noi tată... „Protejarea pădurilor...” şi scriu atât de frumos!!! Sunt oameni care luptă pentru noi să fim protejaţi, să fim plantaţi, îngrijiţi..., iar toate acestea oamenii le scriu pe hârtie... La început sunt albă, dar apoi ei mă umplu de cuvinte...şi ştii tată...şi eu dăinuiesc în timp asemeni ţie, deoarece chiar dacă pe mine mă trimite la reciclat şi devin iarăşi albă...cuvintele scrise pe mine sunt transcrise în cărţi, iar cărţile devin un fel de...istorie...Sper şi eu ca într-o zi să fiu o carte...şi mi-ar place să fiu o carte de poezii...Îmi place să se scrie pe mine despre iubire, despre frumuseţe, despre lacrimi, despre fericire...
Dragă tată...eu aici îmi adun lemnişoarele căci mâine sper să mă recicleze din nou şi...data viitoare când mai vin în vizită la dumneata sper să fiu o carte...şi tu să fii mândru de mine...Nu plânge tată...căci aici unde suntem...oamenii ne iubesc şi au grijă de noi...Prietenul meu Creionul mă va mai ajuta să îţi scriu..., iar eu sunt acum o frumoasă poveste ascunsă într-un fulg de iarnă!
Cu dragoste şi dor,
Micuţa Rămurică... ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu