Hanul Povestilor - Introducere

A fost odată ca şi niciodată, într-un loc nici prea dosit, dar nici lesne de găsit un han. Acest han se numeşte Hanul Poveştilor!
Se spune, că oriunde te-ai fi aflat, dacă te simţeai pierdut sau rătăcit, paşii ştiau singuri să ia calea Hanului şi să te poarte într-acolo.
Hanul Poveştilor este un loc plin de magie,de frumuseţe şi veselie, iar când toate celelalte locuri ale pământului îşi închid porţile şi îşi sting luminile...el e singurul în care mai pâlpâie o lumină de căldură şi speranţă care îi aşteaptă pe toţi ce au nevoie de un loc de popas.
Luminiţa aceasta se numeşte Farul Hanului, iar ea ne ajută să nu ne pierdem definitiv în lumea oamenilor mari şi să putem găsi mereu drumul de întoarcere către copilărie şi visare.
Toţi cei care şi-au adăpostit sufletele o vreme la acest han au socotit de cuviinţă să spună că aici toate poveştile şi toate făpturile din poveşti sunt aievea şi pot prinde viaţă.

- Dar tu de unde ştii? se răţoi de la una dintre mese Bursucul cel Morocănos (despre care trebuie neaparat să ştim că nu e bine să-l contrazicem ci să îi dăm mereu dreptate pentru că ţine mânie la sfadă cu toate că este bătrân şi uituc.)
- Iarăşi dumneata Domnule Bursuc... Eu sunt Povestitoarea, i-am răspuns zâmbind-i senin şi calm! În fiecare seară mă întrebi acelaşi lucru...
- Acelaşi lucru spui? În fiecare seară? Hmmm, pfuuaa...se strâmbă îmbufnat Domnul Bursuc.
- Acum ai să spui ca dumneata ştiai că Hanul are Hangiţă şi nu Povestitoare...
- Pe pălăria mea de Bursuc! Chiar aşa am vrut să te întreb! Dar...de ce nu are Hanul Hangiţă?
- Offf, Domnule Bursuc...pentru că Hangiţa este numai una. Are glasul duios şi vorba dreaptă, iar cei care o aud sunt prinşi în mrejele ei pentru veşnicie. Poveştile par să i se nască în suflet, iar oaspeţii întotdeauna îi are pe măsura frumuseţii şi ospitalităţii sale. Hanul frumoasei hangiţe este la numai o bătaie de inimă de al nostru şi se numeşte Hanul Viilor din Vârful cu Dor.
- Dar Hangiţa?
- Hangiţa? Ea îşi spune Minerva, însă fiecare poate să o numească după cum simte - ea nu se va supăra. Într-o zi am să vă povestesc şi despre acest han frumos.
- Aşa şi...de ce tu nu poţi fi Hangiţă?
- Domnule Bursuc! se auzi de undeva de aproape un glas răguşit şi bătrân.
- Aaaauuuuaaa! ţipă Bursucul ascunzându-se după fustele Povestitoarei. Dar asta, ce păcatele blănii mele pereţioase mai este? Ai auzit? A, a vorbit masa! Şi a şi clipit! Uite ce ochi scorburoşi are!
- Normal că a vorbit, Domnule Bursuc. Este o Masă meşteşugită din Stejar Vorbitor, care nu ştiu de ce de atâta amar de vreme doar pe dumneata te preferă.
Auzindu-mi vorbele (înadins întoarse din "condeiul" sufletului), Bursucul se retrase de după mine tuşind plin de el şi încruntând din sprâncene:
- Cum de ce? Pentru că eu sunt Regele Bursucilor! Ai să vezi că într-o zi ai să-mi dai dreptate!
- Asta nu uiţi! Asta nu o uiţi niciodată! Ştiu cine eşti!
- Chiar ştii? se umflă el în blană.
- Bineînţeles că ştiu, doar eu te-am creat! Eu ţi-am pus blăniţa, urechile (în timpul acesta Bursucul şi le pipăia de zor, de teamă să nu i le iau înapoi...), botul...
- Da? Şi atunci, de ce nu mi te închini? Doar ştii că sunt rege...
Povestitoarea de mine începu să râdă cu poftă, apoi i-am răspuns:
- Dacă nu ştii să stai în banca dumneata să vezi cum îţi tund blana aia regală imediat!
- Nuuuu! se tângui el aproape copilăreşte. Făceam şi eu aşa...o glumă, dar nu a ţinut nu-i aşa?
Masa din Stejar Vorbitor începu să râdă guturat de se scuturau toate paharele pe ea.
- Se pare că nu, nu a ţinut, reuşi Masa să spună printre hohotele de râs.
- Na bazaconie! se îmbufnă iar Bursucul regal. Acum am ajuns şi de râsul unei mese...
- Bursuc! strigă masa la el.
- Aaaaaa! se sperie din nou Domnul Bursuc spre amuzamentul Mesei.
- Doamne Bursuc...de atâţia amar de ani stai pe spinarea mea şi încă te mai sperii de mine?
- Na, ce să fac dacă nu mi te amintesc...
- Hai, gata. Nu te mai ciudi şi stai jos. Ţi s-a răcit şi ceaiul de atâta vreme...Am să rog Veveriţa cea Sprintenă să îţi aducă altul.
- Mulţumesc...

Povestitoarea zâmbi!
Uff...e greu aşa! Eu am zâmbit! Cred că şi acum zâmbesc pentru că sunt fâstâcită şi încurcată.
Toate acele fiinţe îşi aveau locul şi rostul acolo. Poveştile păreau a fi nerăbdătoare şi văsătoare. Lumea aceasta plină de magie, de făpturi ciudate şi vorbăreţe, frumoase şi fermecate era lumea ei cu ochi mari de copil.

- Dar şi Povestitoarea a fost copil? întrebă un micuţ mânz inorog cu coama strălucind a visare.
- Bineînţeles că am fost şi eu copil draga mea Praf de Stele! i-am răspuns mângâind-o şi întinzându-i siropelul ei preferat din trandafir. Însă, pe când eu eram copil, tu nu erai născută - erai doar un vis frumos în visele mele.
Micuţa Praf de Stele începu să necheze de bucurie lângă părinţii săi, în timp ce aceştia încercau din răsputeri să o domolească:
- Gata, gata Prinţesă că ai să verşi tot siropul şi altul nu mai primeşti.
Praf de Stele era singura Prinţesă Inorog din neamul Inorogilor Iubirii. Mama ei se numea Zâmbet de Lună, iar tatăl ei se numea Suflet de Soare, dar despre ei am să vă povestesc într-o altă zi de han. Într-o zi de vară, când zânele ies din flori pe furiş, iar spiriduşii fac ghiduşii ca să le sperie.
În Han erau aproape toţi preferaţii ei: Micuţul Brăduleţ ( care mereu va fi preferatul ei şi al Vântului), Mama Bufniţă sau Bufniţa Albastră cum o vom mai regăsi printre poveştile Hanului, Stejarul cel Bătrân cu familia sa de ghinde şi frunze vorbitoare ( Stejar care ne va spune multe poveşti, el însuşi fiind o poveste frumoasă cu elfi şi un membru de seamă al Hanului ), familia Râmelor Peltice, familia Firului de Iasomie, cele două familii ale Regatului Păpădiilor, spiriduşul Jips cu poveştile lui de iarnă, rândunica cea veselă, motănelul cel alintat, zânele, elfii şi câţiva oameni îndrăzneţi care veniră pe Calea cea Întoarsă către copilărie.
Şi astfel, Hanul roia de oaspeţi de seamă, de poveşti, de veselie şi căldură.
Lingurile, castroanele, ceştile...zburau de colo-colo care mai de care mai repede să nu lase drumeţii însetaţi, înfriguraţi şi flămânzi, Veveriţa cea Sprintenă le ajuta preluând comenzile repede, repede, iar focul mocnea încetişor în sobă...aducându-le aminte de năzbâtiile copilăriei, de miresmele de cozonaci din serile de sărbătoare, de poveştile bunicilor cărunte cu vorbă blândă.
Şi, pe când toate ar fi intrat în rânduiala Domnului Somn...uşa Hanului se trânti de perete nici prea tare, dar nici foarte încet speriindu-ne pe toţi!
Până şi eu ca şi Povestitoare am tresărit.
Dintre noi însă, cel mai tare s-a speriat Mama Bufniţă.
- Bu-hu-huuuuuuu-huuu, aha aha, aha! ţipă şi tuşi speriată Mama Bufniţă! Vai de penele şi oasele mele bătrâne şi pline de boală...se văicări biata pasăre, în timp ce capul i se învârtea ca un girofar. Ai să mă omori într-o zi Vântule dacă ai să mai apari aşa!
- Hehe, lasă Mamă Bufniţă că mi-ai suportat tu şi altele mai rele! îi răspunse acesta bucuros să o revadă alături de atâţia prieteni dragi.
- Bună seara nene Vântule, l-am salutat zâmbind larg de fericire şi îmbrăţişându-l. Dacă mai râzi cu atât de mare poftă ai să-mi ridici în aer toţi oaspeţii şi ai să-mi stingi toate candelele, i-am spus veselă.
- Prinţesă Luthien!
- Ssssiitt! Aici sunt doar Povestitoarea!
- Da, dar şi Povestitoarele au poveştile lor, ca mai toţi dintre noi, zâmbi Vântul sugubăţ.
- Da, dar toate la vremea lor Nene Vântule. La vremea lor...

- va continua -