20 ianuarie 2010

Sufletul îşi dă jos mănuşile...


(Sursa foto: photobucket) 
"Lacrimile sunt cuvinte pe care sufletul nu le poate exprima!"

Când te gândeşti că toate au început în urmă cu un an..., aproape de un Crăciun.

M-a întrebat o prietenă..."ce s-a întâmplat?", dar mi-e atât de greu să spun ce s-a întâmplat. Poate a fost un ceas greu şi negru sau un prag pe care nu am avut maturitatea să-l trec cu bine. Nu ştiu. Ştiu doar că au fost oameni care ar fi trebuit să mă înţeleagă, să mă susţină indiferent de locul unde mă aflam. Eu aşa aş fi făcut. Ştiu doar că ar fi trebuit să caut şi mai mult soluţii. Ştiu doar că ar fi trebuit să merg zilnic să depun cerere de locuinţă şi nu să aştept ... Ar fi trebuit să nu accept ideea de a mă întoarce sperând în miracole. Ştiam dinainte conceptul "te ajut, dar cum vreau eu"... - acum trăiesc într-o lume a altora, a celor care au visat mereu pentru mine. Da...!
La urma urmei...nu dau vina pe nimeni decât pe mine.
Trebuia să ştiu că aşa va fi şi trebuia să ştiu că dacă eu nu lupt să rezolv problemele apărute, pe alţii nu îi va interesa.
Pe cineva totuşi a interesat şi mi-a întins o mână pentru a mă ridica din golul finaciar şi sufletesc în care m-am aflat şi mă aflu, iar pentru asta...niciodată nu voi avea cuvinte însă, eu nu sunt omul care să las pe spatele cuiva toate grijile mele - oricum am lăsat prea multe!
Mereu am fost o luptătoare, am crezut în mine, în faptul că pot...mereu mi-am zis că independenţa cuiva constă în caracterul propriu, dar acum...mă văd învinsă.

Grea mai e Doamne lecţia trădării faţă de tine însuţi!!!

Din ochi cad regrete fulgi albi şi cruzi. Sufletul îşi dă jos mănuşile şi-i culege încet. Undeva la gât am o aţă veche, iar el le înşiră încet, încet, mătănii pentru toate clipele atât de departe mie. Peste privire cade o ceaţă amară şi deasă - dincolo de ea sunt zile senine şi se aud râsete, cântece de leagăn şi paşi pe dale atât de cunoscute. Pleoapele se închid...şşşhttt, poate adorm azi mai repede. Nu..., inima mi-a bătut şi mai puternic a miresme de castani verzi, ţârâit de greieri şi cântări de pitulici...

Adorm acasă privind pe ferestră şi mă trezesc acasă privind pe fereastră!

Pe atunci îmi era ciudă că nu am bani să o chituiesc ca lumea să arate şi ea bine şi frumos, iar acum mi-e dor de ea aşa scorojită cum era. Nu era a mea! Era a gazdei, dar gazda era un om atât de bun şi nepământean de frumos la suflet, încât ne-a făcut să ne simţim acasă şi să trecem peste toate grijile unei tinereţi încercate!
Nu stăteam într-un cartier frumos al Focşaniului cum am stat de prima dată. Stăteam în Sud, lângă unităţile militare de unde auzeam zilnic cântări milităreşti şi croncănit de ciori, dar era atât de frumos când te învăţai cu ele. Îmi lipsesc! Vă vine să credeţi că mi-e dor până şi de ciori???
Dacă eşti atent la ele să ştiţi că sunt păsări frumoase şi interesante.

Nu departe de noi mergeam cu Augusta într-un parc. Era mai mult un loc părăsit în spatele Mausoleului, dar noi două râdeam larg, fugeam una după alta, ne jucam fotbal şi stăteam până se întuneca. În Oradea, la 5 minute de noi e Orăşelul Copiilor. O minune. Nu mai alergăm una după alta. Nu mai râdem larg şi nici fobal nu mai jucăm. Ne e dor de frumuseţea aceea fără pretenţii, de oameni simpli care îţi spun "Bogdaproste" dacă le zâmbeşti larg sau îi laşi să îţi pupe copilul pe mână, pe frunte... Da... Ne e dor de copiii ăia murdari pe faţă, pe mâini care se căţărau în copaci, iar când ne vedeau urlau cât îi ţinea gura "uite! a venit tanti care e prietena noastră! ne dă pe leagăn". Îi dădeam. Pe o parte Augusta, pe una unul din ei. Făceau cu rândul şi aşteptau frumos. Mi-a zis cineva că sunt copii răi şi gălăgioşi. Eu i-am zis că nu sunt copii răi, numai oameni mari plictisiţi. Aşa şi este. Cu mine râdeau, mă ascultau şi nu erau răi. Vorbeau frumos, iar dacă unul mai scăpa câte o înjurătură printre dinţi celălalt spunea imediat "taci mă! te aude tanti şi Augu!", iar eu le spuneam că nu e vorba de noi ci de ei. În mare a înţeles, pentru că după un timp spuneau "taci mă! nu e frumos să înjuri! oameni spun apoi că eşti copil rău!". Atunci l-am pupat pe creştet şi i-am dat bani să meargă să îşi cumpere ceva frumos. Mi-a dat banii înapoi că el nu ştia ce este "ceva frumos". Am ştiut eu. I-am cumpărat o minge de apă cu o figurină în mijloc, iar el a ţipat cât îl ţinea plămânii "uite ce minge frumoasă am primit eu!!!". Da! Mi-e dor de copiii ăia minunaţi şi de bucuriile lor sincere.

Uneori, când nu aveam chef sau timp să mergem până în parc, ne luam găletuşa şi mergeam în spatele blocului să ne jucăm cu nisip şi pietre, iar când aveam noroc, să ne întâlnim cu tanti Mariana, o femeie mărunţică, plinuţă, dar cu un zâmbet luminos plin numai de suflet!
Da..., iar ea ne alinta şi ne povestea câte în lună şi în stele şi...toate treceau!

Când stăteam acolo nici măcar nu ştiam ce e aia gălăgie. Era o linişte de mormânt. Numai câinii ne urlau noaptea. După o vreme m-am obişnuit. Îi cunoşteam după lătrat. Acum...mi-e dor de liniştea aia şi de câinii care mă făceau noaptea să ies în balcon. Ştiau e ce ştiau. Doar aşa puteau să-mi arate ce frumoasă era noaptea de pe scăunelul meu. Uneori îl trăgeam lângă pervaz şi îmi făceam cafea. Stăteam şi ascultam greierii cum ţârâiau, păsările cum se cuibăreau scoţând sunete somnoroase, iar stelele...
Şi cum spuneam mă enerva fereastra. Că era scorojită şi nu aveam bani să o chituiesc. Dacă aţi ştii cum visam că poate într-o zi, voi reuşi să scot bani de la bancă (din munca mea sau pe baza muncii mele - după ce aş fi muncit undeva...oriunde...) şi o să-mi încep o afacere în Focşani. Visam că o să ajung să cunosc şi mai mulţi oameni şi o să mă strige şi pe mine câte unul pe nume pe stradă, iar în timp...voi deveni de-a lor. Visam că voi reuşi într-o zi să am un loc al meu acolo. Nu cine ştie ce. Ceva modest, dar plin de căldură unde să mă pot bucura de cei dragi şi unde Augusta să crească fericită.

Am uitat să adaug că acest gol se accentuează şi mai mult când o aud pe Augusta la doar doia ni şi patru luni spunând: "mami...acaşă...Foşani...dol!" . O întreb: "de ce ţi-e dor iubita mamei?", iar ea zice: "bebe (o fetiţă din blocul vecin cu care comunica de la balcon), bacon (balcon), cadă, pac (parc), cra (păsări), fuje Augu pete (pietre) ride (râde)Augu. off mama...hade tati, ten (tren) uu caşa (acasă)...".
Cum să îi spun eu că ea nu mai are casa acolo unde ea se treze mereu şi se juca şi era fericită?
Mie pot să îmi spun, dar ei?
Când vede pozele cu acasă...începe să îşi frângă mânuţele şi buzele şi plânge: "Pige(plânge) Augu mami, pige Augu!"..., iar eu mă sfărâm în miliarde de neputinţe şi tristeţi!

Da... naiba să o ia de fereastră că mi-e un dor de ea de înnebunesc! Nici măcar nu aş mai chitui-o dacă ar fi să o am...

10 comentarii:

cherie spunea...

Nu stiu cum este mai bine sa fii... Eu cand visez asa, ca la cava indepartat si imposibil inseamna ca am motive sa cred ca totul trebuie sa ramana un vis, am o indoiala in suflet care imi spune ca mu este chiar ce imi doresc. Dar nu-mi place sa visez. Cand vreau ceva nu visez, imi fac planuri si ma folosesc de orice sansa pentru a-mi indeplini dorinta...
Cand vrei poti. Cat adevar este in dorinta de a avea o casuta modesta in Focsani?
Glumesc si eu ...

Ramona-Sandrina Ilie spunea...

Cher iubita...nu esti foarte departe de felul meu de a fi. Visele mele de cele mai multe ori au o punte de lansare...planurile de care vorbesti tu.

Stii, multa lume ma crede o visatoare, dar in realitate sunt o fiinta tare pamanteana si tare infipta in problemele reale. Poate de aici si revarsarea in visare - e ca si o scapare, ca si cum prin vis, romantism, melancolie imi permit si eu un dram de altceva.

Totusi Cher, cand incepi viata intr-un oras nou dureaza sa cunosti lumea. Dupa ce o cunosti, intervin alte si alte. De pilda la noi, Catalin lucra pana la ora 17, iar eu nu aveam cu cine sa o las pe Augusta sa pot sa caut un job. Cand gaseam jobul eram obligata sa fug pana acolo cu caruciorul...iti inchipui... Daca cautam bona intai...nu imi permiteam sa o platesc in cazul in care nu gaseam servici in timp util. La noi banii trebuiau nu dramuiti ci super dramuiti.
La cresa sau camin nu am avut inima sa o dau. Ea nu a stat decat cu mine. Noi nu am avut pe nimeni langa noi.
Am incercat o locuinta sociala. Ne incadram perfect, dar...acolo am scapat esentialul. Asta e.
Adevar?
Este, dar dupa cum stau lucrurile va trebui sa-mi anulez orice traire, orice vis, orice dor, orice lacrima si poate doar asa voi reusi sa ajung la un imprumut cu care ACOLO am sa deschid ceva.

Sun in Oradea deja de 2 luni. Am trimis 40 de cv. Nici un raspuns. NU am preentii. Lucrez orice. Am fost la interviu si pentru placintareasa. Jobul era ocupat. Nu vrei sa stii detalii.

Oricum. Eu nu dau vina decat pe mine. Sunt convinsa ca se mai putea face ceva sa raman in Focsani, dar nu am avut concentrarea necesara sa vad ce!

Cristian Lisandru spunea...

Sper ca până la urmă să iasă soarele. Ştiu că sunt doar cuvinte de încurajare, însă sunt sincere...

Ramona-Sandrina Ilie spunea...

Ştiu Lisandru... Nu m+am îndoit niciodată de sinceritatea gândurilor exprimate de tine!
Şi eu am crezut. De asta am făcut pasul, dar acum...nu cred că mai cred în ceva...

Mulţumesc încă o dată!

cherie spunea...

Pentruca ti-ai deschis sufletul, indraznesc si eu sa te intreb, "Crezi ca ai sanse sa deschizi o afacere care sa produca bani sigur?"
Daca afacerea nu este sigur profitabila, nu imprumuta bani decat de la rude sau cunostinte. Oricat de increzatoare ai fi in ceea ce se spune la televizor, nu imprumuta bani.
Gandeste-te la o afacere cu atragere de fonduri europene, dar daca ai nevoie de bani pentru partea ta nu cred ca este intelept sa imprumuti.
Dar ce poti face ca sa ai nevoie de bani pentru inceput ? (Intreb retoric !)

Ramona-Sandrina Ilie spunea...

Cher iubita...nu sunt la prima firmă şi nu sunt omul care să se gândească mereu la "dacă nu va ieşi nimic?". Gândind aşa, anulezi absolut orice şansă de reuşită. Prima firmă am deschis-o din bani de buzunar. A fost firmă de webdesign, programare şi vânzare calculatoare. Habar nu am avut cu ce se mănâncă - eu am terminat filologia :).
Am învăţat să fac contabilitatea primară, să programez la nivel mediu, să fac webdesign - totul de la zero!
Am ridicat firma în scurt timp şi mă mândresc cu asta.
Ţin să precizez că nu i-am făcut reclamă decât după un an, dar în timpul ăsta am avut clienţi şi furnizori constanţi care şi acum mă caută. I-am găsit stând nopţile (spre amuzamentul scepticilor din familie) pe net (pe atunci netul era pe telefon şi era foarte greu sp navighezi)...luând adrese, comparând ofertele de preţ...

Azi...privesc la speluncile de baruri. Nu este una care să nu aibă un profit de măcar 300 RON pe zi. Şi întrebarea atunci se pune aşa: dacă ei pot, eu de ce nu aş putea dat fiind că am încredere în înţelepciunea mea?! :)

Deci, cu bani relativ puţini am să reuşesc şi voi reuşi. Dar ştii ce m-a împiedicat? Faptul că nimeni nu a fost de acord să mă lase să îmi fac un sediu social...

Aimée spunea...

Pana la sediu social, poti sa incepi tot de acolo de unde oamenii au fost sceptici si anume de pe net. Un blog sau un site cu aceleasi lucruri pe care le-ai invatat de la zero. Apoi il promovezi. Stiu ca nu vrei sa faci asta cu Hanul, dar ai nevoie pt acel site. E un pas mic, dar e ceva.

Nu dispera, domnita! Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce! El are incredere in noi atunci cand noi simtim ca nu mai avem, nici in El si nici in noi! Si nu vorbesc din basme! :) Curaj, draga mea, nu esti singura! >:D<

Loredana spunea...

eu sunt convinsa ca un oras nu e frumos sau urat ci oamenii din el il fac dupa chipul si asemanarea lor. un oras, oricat de frumoasa i-ar fi arhitectura, ramane o gramada de pietre reci daca nu are oameni care sa te faca sa te simti acasa.
sunt sigura ca si in Oradea sunt oameni frumosi care sa te faca sa razi! trebuie doar sa ai puterea de a-i descoperi incet.
si daca tu ii vei cedea si fetita ta ii va vedea incet-incet si se va simti acasa. prima data trebuie sa te simti tu bine acolo si se va simti si ea. copiii simt foarte bine trairile parintilor, choar daca noi suntem convinsi ca ei sunt prea mici sa inteleaga ceva.
te inteleg si te cred ca acu esti necajita, dar fii optimista si va veni si ziua ta buna! curand!
Doamne ajuta!

cherie spunea...

Deci ai o firma, vrei un sediu... si poate alta afacere mai profitabila...Vanzarea de calculatoare nu mai este asa rentabila chiar daca ai sediu unde sa le depozitezi...Poate instalari programe si devirusari la client acasa.
Iti urez din toata inima reusita. Nu stiu ce as putea face in locul tau, in locul atator tineri in ziua de azi. Sa stii ca nici la bar nu se castiga daca esti cinstit. Aveam niste cunostinte care si-au facut in curtea lor un mic local cu ceva mancare gatita de ea, si bautura dar n-a tinut mult timp.Afacerea a devenit din ce in ce mai greu de mentinut si au renuntat. Si aici sunt mafioti...Si concurenta.
Oradea este un oras mai mare cu posibilitati mai multe dar cu copilul e greu sa gasesti altceva decat de lucru acasa...
Iti doresc succes !

Ramona-Sandrina Ilie spunea...

NU iubita..., nu am afacerea! Am avut-o! Am cedat-o fostului meu sot cu tot ce a mai fost de cedat in afara mea!

Acum vreau sa am posibilitatea intr-o zi sa imi deschid o alta afacere! Atat!

Pentru asta insa, va trebui o vreme sa fac niste compromisuri, iar cand voi avea posibilitatea, am sa scot un credit si am sa-mi deschid afacerea.

Cher...fara risc nu exista castig, iar fara curaj ramai o viata intreaga la mana altor oameni carora uimitor, prin munca ta le crsti afacerea!
DECI...daca poti sa fi destept pentru altii si sa muncesti pentru ei...de ce sa nu o faci si pentru tine???

Uite...cum gandesc eu:

http://www.magazin-de-afaceri.blogspot.com